S-a hotărât ca oricine va vrea vreodată să meargă la curtea împărătească, în scrisoarea de recomandare, care se trimite către Biserica Romei, să se arate în chipul cel mai clar scopul pentru care merge la curte, şi de acolo să primească apoi altă scrisoare către curte. Din cauza aceasta, dacă cel ce a luat scrisoare de trimitere (recomandare) numai către Roma, trecând sub tăcere nevoia pentru care trebuie să meargă la curte, ar vrea de-a dreptul să meargă la curte, acela se va scoate din comuniune. Iar dacă acolo în Roma i s-ar ivi vreo nevoie neaşteptată de a merge la curte, va arăta nevoia aceasta episcopului Romei şi va lua altă scrisoare de la însuşi episcopul Romei. Apoi scrisorile de trimitere date clericilor lor de către primaţi sau de către oricare dintre episcopi să aibă indicată ziua Paştilor; iar dacă ziua Paştilor din acel an nu este încă cunoscută, atunci să se pună data Paştilor trecute, în felul cum s-a obişnuit a se scrie de Consulat în actele publice.
S-a hotărât apoi şi aceea ca delegaţii acestui cinstit sinod trimişi la curte să ceară de la preaslăviţii împăraţi tot ceea ce vor crede folositor împotriva donatiştilor, a păgânilor şi a cultului lor. S-a mai hotărât apoi, la cererea tuturor episcopilor, ca toate scrisorile care trebuie să se dea din sinodul acesta să le iscălească numai sfinţia ta. Şi au iscălit. Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei, consimţind cu hotărârea prezentă şi citind-o, am iscălit-o. Aşijderea au iscălit şi ceilalţi episcopi

Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al şaptelea al lui Onoriu şi în al treilea al lui Teodosiu, al auguştilor consuli, în a şaptesprezecea zi a calendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii. S-a hotărât în acest sinod ca un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii

După consulatul preaslăviţilor auguştilor împăraţi, în anul al optulea al lui Onoriu şi în al patrulea al lui Teodosiu, în ziua a optsprezecea a calendelor lunii iulie, în Cartagina, în al doilea despărţământ al Bisericii, Episcopii Florentin, Posidiu, Presidiu şi Venanţiu au primit în sinodul acesta delegaţia împotriva donatiştilor. În vremea aceasta s-a dat lege ca oricine, potrivit alegerii sale libere, să primească nevoinţa creştinismului

Pe vremea preaslăviţilor împăraţi, în anul al 12-lea al lui Onoriu şi în al optulea al lui Teodosiu, al consulilor în calendele lunii mai, în Cartagina, în cancelaria bisericii lui Faust, fiind episcopul Aureliu preşedintele sinodului general, asistat de diaconi, s-a hotărât de către toţi episcopii bisericii din Cartagina, întruniţi în Sfântul Sinod, ale căror nume şi iscălituri sunt puse la acte.
De va zice cineva că protopărintele Adam s-a făcut (de Dumnezeu) om muritor, aşa încât ori de ar păcătui, ori de n-ar păcătui, va muri cu trupul, adică va ieşi din trup nu după vina păcatului, ci din nevoia firii, să fie anatema

Aşijderea s-a hotărât ca oricine tăgăduieşte ori zice că pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele maicilor, botezându-se, nu se botează întru lăsarea păcatelor şi nici nu-şi atrag nimic din păcatul strămoşesc al lui Adam, care trebuie să se capete prin baia renaşterii (de unde urmează că la aceştia nu se înţelege forma botezului cea întru lăsarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă), să fie anatema; fiindcă nu altfel trebuie să se înţeleagă cele spuse de apostolul:„Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, întru acela prin care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12), fără numai în felul în care pururea le-a înţeles catoliceasca Biserică, cea răspândită şi întinsă pretutindenea. Deci pentru canonul acesta al credinţei, şi pruncii, care de sine nici unul din păcate n-au putut săvârşi, cu adevărat întru lăsarea păcatelor se botează, ca să se curaţească întru dânşii prin renaştere ceea ce şi-au atras din naşterea cea veche

Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că harul lui Dumnezeu, prin care cineva se îndreaptă prin Iisus Hristos Domnul nostru, are putere numai pentru lăsarea păcatelor celor săvârşite deja şi că nu dă încă ajutor spre a nu mai săvârşi altele, să fie anatema

Aşijderea s-a hotărât ca oricine va zice că acelaşi har al lui Dumnezeu, cel prin Iisus Hristos Domnul nostru, ne ajută numai ca să nu păcătuim, deoarece prin acela ni se descoperă şi ni se arată cunoaşterea păcatelor spre a şti ce trebuie să cerem şi de ce trebuie să ne ferim, dar prin el nu ni se dă şi ca, cunoscând ce este de făcut, să avem şi dragostea, şi putinţa de a făptui, să fie anatema; fiindcă Apostolul, zicând: „Cunoştinţa îngâmfează, iar dragostea zideşte” (I Cor. 8, 1), este prea nelegiuit a crede că spre a ne îngâmfa avem harul lui Hristos, iar spre a ne zidi nu-l avem, câtă vreme ambele sunt darul lui Dumnezeu: şi a şti ce trebuie a făptui, şi a iubi ceea ce trebuie a făptui; că dragostea zidind, cunoştinţa să nu poată a se mândri, căci precum s-a scris şi de la Dumnezeu: „Cel ce învaţă pe oameni ştiinţa” (Ps. 93,10), tot aşa s-a scris că: „Dragostea de la Dumnezeu este” (I loan 4, 7)

Aşijderea s-a hotărât ca oricine ar zice că pentru aceea ni se dă nouă harul dreptăţii, ca ceea ce putem face prin voinţa liberă să săvârşim mai uşor prin har, ca şi când dacă nu ni s-ar fi dat harul, deşi nu uşor, dar am fi putut şi fără acela să împlinim poruncile divine, să fie anatema. Căci unde a vorbit Domnul despre rodurile poruncilor, acolo nu a zis: „Fără de Mine mai greu puteţi făptui”, ci a zis: „Fără de Mine nimic nu puteţi face” (Ioan 15, 5)

Aşijderea s-a hotărât că în privinţa celor ce le grăieşte Sfântul Apostol Ioan: „De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi nu este adevărul întru noi” (I Ioan 1, 8), dacă oarecine ar fi de părere că sunt a se înţelege astfel, ca şi când ar spune că pentru cuget umilit nu trebuie să zicem că nu avem păcate, iar nu fiindcă cu adevărat aşa este, să fie anatema; fiindcă Apostolul mai apoi urmează şi adaugă astfel: „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este el şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţeaseă de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9), şi aici lămurit se arată că nu numai din cuget umilit, ci chiar cu adevărat se zice. Căci Apostolul putea să zică: „De vom zice că nu avem păcat, ne înălţăm pe noi şi nu este umilinţă întru noi”; zicând însă: „ne amăgim pe noi înşine, nu este adevărul întru noi”, a arătat lămurit că cel ce zice despre sine că nu are păcat nu spune adevărul, ci minte

De asemenea, s-a hotărât ca dacă oricine ar zice că cele ce le rostesc sfinţii in rugăciunea domnească: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre” (Matei 6, 12), nu le zic pentru sine înşişi, deoarece lor nu le mai este necesară această cerere, ci pentru alţii, care sunt păcătoşi în poporul lor, şi că nu zice fiecare dintre sfinţi: „Iartă-mi mie datoriile mele”, ci „lasă nouă datoriile noastre”, ca şi cum cel drept ar înţelege să ceară mai vârtos pentru alţii decât pentru sine, să fie anatema; căci sfânt şi drept era Apostolul Iacov când a zis: „Că întru multe greşim toţi”(Iac. 3, 2). Pentru ce se adaugă „toţi”, decât numai ca ideea aceasta să fie în armonie cu psalmul, unde se citeşte: „Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va îndrepta înainte ta tot cel viu” (Ps. 142, 2); şi în rugăciunea preaînţeleptului Solomon: „Nu este om care să nu greşească” (III Reg. 8, 46), şi în cartea sfântului Iov: „în mâna fiecărui om se însemnează, ca fiecare om să-şi cunoască neputinţa sa” (Iov 37, 7). Drept aceea încă şi sfântul şi dreptul Daniel proorocul la plural zice: „Noi am păcătuit, am nelegiuit” (9, 5) şi celelalte, pe care acolo cu umilinţă şi după adevăr le mărturiseşte, ca să nu se creadă, precum socotesc unii aceasta, că el nu vorbeşte despre păcatele sale, ci mai vârtos despre ale poporului său, după aceea a zis că: „mă rugam şi mărturiseam păcatele mele şi păcatele poporului meu Domnului Dumnezeului meu” (9, 20); n-a voit să zică: „păcatele noastre”, ci a zis:„Ale poporului său şi ale sale”, ca şi cum proorocul ar fi văzut înainte de Cel ce le vor înţelege rău acestea