Să fie iertat a se citi încă şi patimile martirilor, când se săvârşesc zilele lor de pomenire de peste an.

S-a hotărât ca să întrebăm pe fraţii şi împreună iereii noştri Siricu şi Simplician numai despre pruncii botezaţi de donatişti, ca nu cumva împrejurarea aceasta, ceea ce ei nu au făcut din voia lor proprie, prin rătăcirea părinţilor, să-i împiedice să nu se poată înainta la slujirea sfântului altar când se vor întoarce la Biserica lui Dumnezeu cu intenţia de a se mântui. Şi începând să rostească acestea, Onomat şi Urban, episcopii provinciei Mauritania Sitifensis, au zis: „Încă demult, când am fost trimişi la sfinţia voastră, noi am venit să arătăm cele scrise în privinţa împrejurării că nu am aşteptat să vină fraţii noştri delegaţi ai Numidiei; dar cum de atunci n-au trecut puţine zile, iar cei ce au fost aşteptaţi n-au sosit încă nicidecum, noi nu putem mai departe trece cu vederea cele cu care am fost însărcinaţi de episcopii noştri colegi şi din cauza aceasta, fraţilor, primiţi cu inimă bună propunerea noastră: despre credinţă am auzit şi din expunerea de la Niceea - în privinţa sfintelor, care se săvârşesc după prânz, corect este să se aducă de cei ce au ajunat, precum este cuviincios, şi atunci s-a întărit.

Referitor la însărcinarea ce ni s-a dat nouă la timpul său, raportăm şi cele ce s-au hotărât la sinodul din Capua, că nu se permite a se face botezări din nou, sau hirotoniri din nou, sau transferări de episcopi. Totuşi, Cresconiu, episcopul ţinutului Recensa, desconsiderând poporul său, a năvălit asupra bisericii din Tubina şi, potrivit hotărârilor, de mai multe ori fiind făcut atent să părăsească acea biserică în care a intrat, totuşi până astăzi n-a vrut să o părăsească. Despre cele ce vi le-am comunicat acum am auzit că sunt adevărate; şi ne rugăm, potrivit celor ce ni s-au încredinţat, să hotărâţi, deoarece nevoia ne sileşte la acest lucru, a ni se da libertatea ca să putem să ne adresăm căpeteniei provinciei împotriva aceluia potrivit dispoziţiilor împăraţilor preaslăviţi, pentru ca cei ce nu au voit a se supune blândei admonestări a sfinţiei voastre şi să îndrepte cele ce nu sunt iertate, îndată să se oprească prin autoritatea stăpânirii lumeşti. Episcopul Aureliu a zis: „După ce s-a observat rânduiala dispoziţiilor (din fiinţă şi) după ce Cresconiu, deşi rugat fiind foarte mult de dragostea noastră să renunţe, dar el totuşi a refuzat, să se considere ca fiind afară de competenţa sinodului, fiindcă în urma dispreţului şi încăpăţânaţii sale a ajuns în puterea stăpânirii lumeşti”. Episcopii Onorat şi Urban ziseră; „De toţi se hotărăşte aceasta?” Toţi episcopii au răspuns: „Cu dreptate este, se aprobă”.

Episcopii Onorat şi Urban au zis: „Încă şi aceea ni s-a încredinţat că, deoarece doi episcopi învecinaţi din Numidia au îndrăznit să hirotonească un iereu, să hotărâţi a nu se mai face hirotonii de episcopi decât numai de către doisprezece”. Episcopul Aureliu a zis: „Să se păstreze rânduiala cea veche ca nu mai puţin decât trei dintre episcopii orânduiţi să fie de ajuns pentru hirotonia episcopilor; căci de pildă în Tripolis sau în Arzua popoarele barbare sunt foarte aproape; apoi, după cum ştiţi, în Tripolis sunt de tot numai cinci episcopi, şi este cu putinţă ca doi din numărul lor să fie adeseori reţinuţi de vreo necesitate. Căci este dificil ca dintr-un număr oricât de mare toţi să poată fi prezenţi; şi aceasta nu trebuie să fie piedică pentru folosul Bisericii; căci şi în această biserică, în care sfinţiile voastre aţi binevoit a vă întruni, adeseori şi aproape în fiecare duminică avem de cei ce se hirotonesc. Deci pot eu oare să convoc deseori doisprezece sau zece sau nu mult mai puţini episcopi? Pe doi însă din cei din apropiere îmi este uşor smereniei mele să-i întrunesc laolaltă. Din cauza aceasta dragostea voastră vede împreună cu mine că acest lucru, că hirotonia să se facă de doisprezece episcopi, nu se poate observa”.

„Dar trebuie să se hotărască şi că atunci când ne întrunim pentru alegerea unui episcop şi s-ar ivi vreo obiecţiune după ce noi am tratat cele de cuviinţă, ar fi lucru prea îndrăzneţ să se găsească numai trei pentru justificarea celui ce este a se hirotoni (episcop), ci numărului arătat mai înainte să se adauge încă unul sau doi, şi din poporul acela, pentru care este a se hirotoni episcop, întâi să se cerceteze acele persoane care ridică obiecţiune; după aceea încă şi cele relevate împotriva candidatului să se conexeze la cercetare şi dacă el se va dovedi curat în faţa poporului, atunci să se hirotonească. Dacă sfinţiile voastre primesc această propunere, să se aprobe prin hotărâre unanimă a vredniciei voastre”. Toţi episcopii au răspuns: „Se aprobă întru toate”.

Episcopii Onorat şi Urban au zis: „Deoarece trebuie să facem conexiunea tuturor chestiunilor care ni s-au încredinţat, propunem încă şi cele cu care am fost însărcinaţi în privinţa zilei Paştilor, ca după obicei pregătirile totdeauna să le facem prin Biserica Cartaginei, şi nu cu timp scurt înainte de acea zi”. Episcopul Aureliu a zis: „După cum ne amintim încă de mult am făcut cunoscut că în fiecare an avem să ne întrunim spre a ne sfătui şi dacă se pare sfinţiilor voastre când vom fi adunaţi împreună, atunci să se publice ziua sfintelor Paşti prin delegaţii care se vor afla în sinod”. Episcopii Onorat şi Urban grăiră: „Acum rugăm adunarea aceasta să binevoiască a încunoştiinţa prin scrisori eparhiile noastre despre aceasta”. Episcopul Aureliu a zis: „Aşa trebuie să se facă”.

Episcopii Onorat şi Urban ziseră: „Verbal am fost însărcinaţi şi ca să vă rugăm să ţineţi seama şi de cele hotărâte de sinodul de la Iponia, după care hotărâri fiecare eparhie trebuie să se cerceteze pe timpul sinodului, şi să ţineţi seama de împrejurare că în acest an şi în cel trecut aţi întrelăsat de a cerceta după regulă Mauritania. Episcopul Aureliu zise: „Atunci nu am hotărât nimic în privinţa provinciei Mauritania, deoarece este situată la extremitatea Africii şi este aproape de barbari; Dumnezeu însă să ne ajute ca să putem îndeplini acest lucru cu prisosinţă, fără de a făgădui să-l îndeplinim, şi să venim în provincia voastră. Dar, fraţilor, să vă gândiţi că dacă motive raţionale cer aceasta, apoi şi fraţii din Tripolitania şi Arxuitania ar putea cere acelaşi lucru în privinţa lor”.

Episcopul Epigoniu zise: „La multe sinoade s-a hotărât cu sfinţită adunare că poporul, care depinde în parohii de episcop şi care niciodată n-a avut episcop propriu, să nu-şi ia îndreptători deosebiţi, adică episcopi, fără numai cu consimţământul episcopului de care ţin dintru început; deoarece însă unii episcopi, fiind cuprinşi de oarecare volnicie, se înstrăinează de comuniunea fraţilor, şi când se osândesc se justifică că precum că stăpânirea le este întemeiată pe oarecare putere veche absolută asupra acelor locuri; dar şi mulţi dintre presbiteri îngâmfaţi şi nebuni îşi ridică cerbicia împotriva episcopilor proprii, întărind poporul cu ospeţe şi cu sfătuiri răuvoitoare, ca cu necuvenită bunăvoinţă să-i pună pe dânşii loruşi îndreptători; şi mai ales faţă de înţelepciunea ta suntem îndatoraţi, fratele nostru preacredincios Aureliu, căci de multe ori, neadmiţând acest fel de încercări, le-ai împiedicat. Ţinând seama deci de aplecările răutăcioase şi de sfaturile imorale ale celor de acest fel, eu propun ca poporul care a fost supus unui episcop vechi dintr-o parohie anumită şi care niciodată n-a avut episcopul său propriu să nu poată primi conducători separaţi. Deci dacă Preasfinţitul Sinod întreg este de acord cu cele propuse de mine, să aprobe”. Episcopul Aureliu zise: „Eu nu sunt împotriva celor urmărite de fratele şi împreună episcopul nostru, ci mărturisesc că am făcut şi voi face aceasta, fireşte faţă de cei ce sunt de asemenea părere nu numai în Biserica Cartaginei, ci în întreaga comunitate ierarhicească. Dar sunt mulţi care, înţelegându-se cu poporul lor şi precum se spune îi seduc, gâdilând urechile lor şi înşelând de partea lor oameni cu viaţă osândită; ba chiar îngâmfându-se şi dezbinându-se de această comunitate a noastră, aceştia, deşi au fost chemaţi de mai multe ori să vină la sinod, totuşi răzimându-se pe poporul lor propriu, au refuzat fiindcă le era frică nu cumva să se descopere delictele lor. Eu zic deci: dacă vi se pare că trebuie să luptăm în tot chipul ca aceştia nu numai să nu-şi păstreze aceste ţinuturi, ci nici bisericile lor, care în chip regretabil au ajuns în mâna lor şi ca să se lepede cu puterea statului în chip sigur şi să fie înlăturaţi de însuşi scaunul primaţilor. Căci trebuie ca cei ce sunt devotaţi tuturor fraţilor şi sinodului întreg nu numai să-şi păstreze după dreptate scaunul lor propriu, ci să obţină şi ţinuturile de acest fel, iar cei ce se socotesc a se apăra cu poporul lor şi dispreţuiesc dragostea frăţească nu numai să piardă acele ţinuturi, ci chiar, precum am zis, să li se ia şi locurile lor prin puterea dregătorilor, ca unora care sunt răzvrătiţi”. Episcopii Onorat şi Urban ziseră: „Înalta înţelepciune a sfinţiei voastre s-a întipărit în mintea tuturora şi socotim că trebuie să aprobăm propunerea voastră cu votul tuturora”. Toţi episcopii ziseră: „Se aprobă, se aprobă”.

Episcopul Grigoriu zise: „La multe sinoade s-a hotărât şi acum chiar prin înţelepciunea voastră, preafericiţi fraţi, s-a aprobat ca nici un episcop să nu-şi însuşească pe un cleric străin, fără de hotărârea episcopului său de mai înainte. Dar menţionez că Iulian s-a comportat cu ingratitudine faţă de atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu îngrămădite asupra lui prin smerenia mea, şi aşa de nechibzuit şi de îndrăzneţ s-a purtat, încât pe unul pe care l-am botezat în vârsta copilăriei, şi care recomandat fiind mie din cauza sărăciei lui mari, şi pe care eu l-am nutrit şi l-am crescut în curs de mulţi ani, şi care, precum zisei, a fost botezat în biserica mea de mâna smereniei mele şi a fost scos Ia iveală fiind făcut citeţ în parohia Mapalitaniei şi a citit acolo timp de doi ani, pe acesta, nu ştiu prin ce fel de dispreţuire a smereniei mele, l-a răpit acest Iulian, şi zicând că este cetăţean al localităţii Bazaritania, care-i aparţine lui, încă şi dispune de el împotriva învoirii mele, ba chiar l-a hirotonit întru diacon. Dacă este îngăduită aceasta, să ni se recunoască şi nouă astfel de posibilităţi, preafericiţi fraţi; iar de nu, apoi să se interzică astfel de neruşinare, pentru ca fapta lui Iulian să nu se amestece în cele ale altora”. Episcopul Numidiu zise: „Dacă se va vădi că Iulian a făcut aceasta fără să fi întrebat şi fără să fi rugat pe vrednicia ta, cu toţii socotim că fără dreptate şi cu nevrednicie s-a făcut acest lucru. Drept aceea, dacă acel Iulian nu-şi va îndrepta greşeala sa şi nu va restitui poporului vostru, pe lângă satisfacţie, pe acel cleric pe care a îndrăznit să-l hirotonească, procedând împotriva hotărârilor sinodului, şi s-a dezbinat de noi, îşi atrage asupra sa osânda îndărătniciei sale”. Episcopul Epigoniu zise: „Fratele şi împreună liturghisitorul nostru Victor, cel după vârstă părinte şi după instruire cel mai vechi bărbat onorabil, doreşte ca aceasta cerere generală să se execute în toate privinţele”.

Episcopul Aureliu zise: „Fraţilor, ascultaţi cuvântul meu. De multe ori s-a întâmplat că clericii, dacă aveau nevoie, cereau de la mine diaconi, sau presbiteri, sau episcopi; şi eu, aducându-mi aminte de cele hotărâte, urmez acestora, aşa că mă înţeleg cu episcopul acelui cleric care este cerut şi-i arăt acelui episcop că clericul său a fost cerut dintr-o biserică oarecare. Şi iată că până acum într-adevăr nimeni nu s-a opus; dar ca nici în viitor să nu se întâmple aceasta, adică să nu ni se opună cei de la care voi cere acel lucru, deoarece ştiţi că eu mă îngrijesc de multe biserici şi hirotonii, când mă înţeleg cu vreunul dintre ei împreună iereii cu doi sau trei martori din colegiul vostru clerical, şi dacă se găseşte că respectivul este evlavios, cu dreptate este ca dragostea voastră să judece ce să facă în acel caz; căci eu, precum ştiţi, fraţilor, după voia lui Dumnezeu, mă îngrijesc de multe biserici”. Episcopul Numidiu zise: „Scaunul acesta totdeauna a avut puterea ca de unde vrea şi în numele oricărui i se adresează să hirotonească episcopi după dorinţa fiecărei biserici”. Episcopul Epigoniu zise: „Bunăvoinţa ta moderează puterea, căci tu, frate, îndrăzneşti mai puţin decât ai putea, prin ceea ce tuturor te arăţi bun şi iubitor de oameni; dar aceasta depinde de judecata ta, să ţii seama de persoana fiecărui episcop; şi dacă crezi de cuviinţă, la prima şi singura întâlnire să aperi puterea acestui scaun, deoarece eşti nevoit să primeşti toate bisericile. Drept aceea, noi nu-ţi dăm ţie puterea, ci o confirmăm cu învoirea ta, ca totdeauna şi unde crezi de cuviinţă să posezi pe acela să fie sub jurisdicţia ta acela pe care-l voieşti şi să prohiriseşti înaintestătător pentru biserici, şi pe ceilalţi solicitatori”. Episcopul Postumetian zise: „Dar dacă cineva ar avea numai un singur presbiter, oare şi acela unul trebuie să i se ia?” Episcopul Aurelian zise: „Un episcop poate hirotoni mulţi presbiteri cu voia lui Dumnezeu, dar mai greu se găseşte un presbiter destoinic pentru episcopie; drept aceea, de s-ar afla cineva având un singur presbiter şi acela fiind destoinic pentru episcopie, este dator a-l da şi pe acela unul spre hirotonie”. Episcopul Postumetian zise: „Dar dacă alt episcop ar avea mulţime de clerici; este datoare acea mulţime să-mi fie întru ajutor”. Episcopul Aureliu zise: „Fireşte, precum tu ai venit întru ajutor altei biserici, este constrâns şi cel care are mai mulţi clerici să-ţi dea unul dintr-înşii spre hirotonie”.