Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: „Nimeni, ostaş fiind lui Dumnezeu, se încurcă pe sine în lucruri lumeşti” [2 Tim 2, 4].
Apoi citeţii, ajungând la vârsta juneţii, să fie siliţi sau a se căsători, sau a face făgăduinţă de înfrânare.
Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat.
Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani.
Dar nici citeţii să nu se închine către popor.

S-a hotărât ca Mauritania Sitifensis, precum a cerut, să aibă propriul său primat, deosebit de primatul provinciei Numidia, de la care din sinod s-a despărţit. Aşadar, cu înţelegerea tuturor primaţilor din Africa şi cu a tuturor episcopilor, pentru depărtarea prea mare i s-a admis.

Aşijderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască.
Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor celor morţi. Căci s-a scris: „Luaţi, mâncaţi”; dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca, şi ca presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja.
Drept aceea să se întărească în acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să se convoace în fiecare an pentru pricinile bisericeşti, care de multe ori se întârzie spre pieirea poporului, la care sinod toţi cei ce ţin primele scaune ale eparhiilor să trimită din sinoadele lor episcopi reprezentanţi pe doi sau şi pe câţi vor alege, pentru ca sinodul întrunit să poată avea deplină autoritate.

Episcopul Aureliu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi este pârât, acuzatorul trebuie să înainteze pâra la (episcopii) cei ce sunt în fruntea provinciei lui şi cel ce este pârât nici de la comuniune să nu se lipsească, fără numai dacă, chemat fiind prin scrisori spre a da răspuns la judeţul celor aleşi a-l judeca, nicidecum nu s-ar prezenta la ziua hotărâtă, adică în termen de o lună de la ziua în care s-ar dovedi că a primit scrisorile. Dacă ar arăta însă el oarecare pricini adevărate şi constrângătoare, care îl împiedică de a se înfăţişa spre a răspunde împotriva celor ce s-au adus contra lui drept acuze, să aibă putinţa de dezvinovăţire în cuprinsul altei luni; dar după a doua lună să nu mai fie în comuniune până ce nu se va dovedi curat. Iar dacă nu va voi să se prezinte în faţa sinodului anual general, ca măcar acolo să se rezolve cauza lui, se va judeca că el însuşi a rostit împotriva sa hotărâre de osândire. Şi pe timpul în care este afară de comuniune să nu se împărtăşească nici în biserica sa, nici în parohie. Dar pârâşul lui, dacă nicicând nu a absentat în zilele în care s-a dezbătut afacerea, nicidecum să nu se lipsească de comuniune; dacă însă pârâşul ar lipsi ascunzându-se, atunci, reintegrându-se episcopul în comuniune, pârâşul însuşi se va lepăda de comuniune, dar aşa ca să nu i se ia lui putinţa susţinerii acuzării, de ar putea dovedi că la termen a absentat nu pentru că nu a voit, ci pentru că nu a putut să se prezinte; căci este clar că, introdusă fiind acţiunea înaintea judecăţii episcopilor, dacă pârâşul s-a prihănit, atunci nu se va primi la acuzare, decât numai dacă ar vrea să acţioneze pentru afacerea sa proprie, nicidecum însă pentru cele bisericeşti”.

Dacă se vor pârî presbiterii sau diaconii, completându-se mai înainte numărul legal al episcopilor aleşi, din locurile învecinate, pe care i-ar cere cei pârâţi, adică şase la cauza presbiterului şi trei la cea a diaconului, împreună cu aceştia şi episcopul propriu al celor pârâţi va cerceta pricinile lor, păstrându-se între acuzatori şi pârâţi aceeaşi rânduială a zilelor, a termenilor, a cercetărilor şi a persoanelor; iar cauzele celorlalţi clerici le va cerceta şi soluţiona şi singur episcopul locului.

Aşijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească cu păgân sau cu eretic.

Episcopii sau clericii, precum s-a zis, să nu introducă acelora [ereticilor / păgânilor / eterodocşilor] în proprietate nimic prin donaţii din bunurile lor.

Asemenea episcopii să nu călătorească peste mare, fără numai cu hotărărea episcopului propriu al scaunului celui dintâi din fiecare eparhie, adică de nu va lua mai ales de la însuşi primatul ceea ce se zice scrisoare de trimitere formală sau de recomandare.

Aşijderea s-a hotărât ca afară de Scripturile canonice nimic să nu se citească în Biserică sub numele de dumnezeieşti Scripturi. Iar Scripturile canonice sunt acestea: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, A Doua Lege, Isus al lui Navi, Judecătorii, Rut, patru cărţi ale împăraţilor, două cărţi Paralipomena, Iov, Psaltirea, cinci cărţi ale lui Solomon, 12 cărţi ale proorocilor - Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Tobit, Iudit, Estera, două cărţi Ezdra; ale Noului Testament: patru Evanghelii, o Carte a Faptelor Apostolilor, 14 epistole ale lui Pavel, două ale Apostolului Petru, trei ale Apostolului Ioan, una a Apostolului Iacob, una a Apostolului Iuda, o Carte a Apocalipsei lui Ioan. Iar aceasta se face cunoscut fratelui şi conliturghisitorului nostru Bonifaciu şi celorlalţi episcopi din acele părţi, spre întărirea canonului propus, deoarece noi de la Părinţi am primit să le citim în Biserică pe acestea.

Episcopul Aureliu a zis: „Prea veneraţi fraţi, deoarece s-a adus spre dezbatere chestiunea despre înfrânarea unor clerici de la soţiile lor, cu excepţia citeţilor, propun ceea ce s-a întărit la diferite sinoade, ca atât ipodiaconii, care se ating de Sfintele Taine, cât şi diaconii şi presbiterii, dar şi episcopii să se înfrâneze de la soţii la timpuri anumite, ca să fie ca şi cum nu le-ar avea; ceea ce de nu vor face, se vor scoate din slujba bisericească; iar ceilalţi clerici să nu se constrângă la aceasta, decât numai la vârstă înaintată”. Sinodul întreg a zis: „Întărim cele propuse după cuviinţă de sfinţenia voastră, fiind sfinte şi plăcute lui Dumnezeu”.