Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împreună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsătoria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgăduind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vieţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos trebuia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi pomeneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu pentru voi” (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor folosi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei îndrăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă

Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă canoanele Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu deamănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de la cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a li se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşivă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericească, din necesitate am ajuns să se înnoiască canoanele Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine s-a introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şi de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi - altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în general a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca un mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce primeşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire” (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumnezeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hirotonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-l vândă. Căci noi şi bisericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pentru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţarinile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi

Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvintele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei şi a Potirului binecuvântării?
Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghelie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă si înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul hrisinei, şi chiar pe cel ce se botează? Au nu din predanisire tacită şi tainică? Şi apoi care cuvânt scris ne-a învăţat ungerea cu untdelemn? Dar de unde a se afunda de trei ori omul la botez? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrat-o într-o tăcere ferită de indiscreţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a le privi nu le este îngăduit ?...
Şi după altele (cuprinse în epistola prezentă a lui Vasile cel Mare): temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seama de cunoaşterea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiului. Dar altceva este dogma şi altceva este propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Însă un fel de tăcere este şi neclaritate de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele spre folosul celor ce le cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către răsărit la rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor nu s-a numit de Moise întâia, ci una: „Şi s-a făcut”, zice „seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una” (Fac. 1, 5) ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea întradevăr una şi adevărată a opta. De care pomeneşte psalmistul în oarecare suprascrieri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veacul acesta nesfârşit şi îmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi,după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele de mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, că oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate nouă dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celorlalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele necorupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce puţină desăvârşire la puterea tainei

Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul” nu este mărturisită, nici scrisă, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi îh chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise.” Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am predat vouă” (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Å¢ineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare” (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de la voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul” (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oarecum având veneraţie” în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă

Întrebare. Dacă un copil catehumen ca de şapte ani, sau un om matur (catehumen), s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi, ce trebuie să se facă în privinţa acestuia?
Răspuns. Trebuie a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat

Întrebare. Dacă catehumenul ar fi demonizat, şi însuşi el sau rudele lui ar dori ca el să primească sfântul Botez, dacă trebuie să-l ia sau nu, şi mai ales când este spre moarte?
Răspuns. Dacă cel îndrăcit nu se va curăţi de necuratul duh, nu va putea primi Sfântul Botez; dar la sfârşitul vieţii se botează

Întrebare. Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împărtăşi cu Sfintele Taine, ori nu?
Răspuns. Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica

Întrebare. Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte şi nu poate însuşi mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă să primească Sfântul Botez până este viu, se cuvine a i-l da sau nu?
Răspuns. Se cuvine a-l lua, dacă nu se bântuieşte de duh necurat

Întrebare. Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul său, sau bărbatul cu femeia, şi s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăşi sau nu?
Răspuns. Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: „Să nu vă lipsiţi unul de altul fără numai prin înţelegere întreolaltă, la timpul potrivit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi (apoi) iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5)