Can. 92 Vasile cel Mare - Obiceiul şi predania bisericească:
Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul” nu este mărturisită, nici scrisă, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi îh chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise.” Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am predat vouă” (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Å¢ineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare” (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de la voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul” (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oarecum având veneraţie” în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă
