Iar celălalt fel al idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; şi nimeni nu se interesează dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cauză că s-au trecut cu vederea de Părinţii noştri, socotind că este suficient să-i vindecăm, pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, curăţind prin cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le socotim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camăta, precum şi a lua cele străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta s-ar face sub pretext de comerţ. Deci fiindcă părerea noastră nu este vrednică să atingă puterea canoanelor, vom adăuga la cele spuse deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul ambelor unul este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se supună osândei ucigaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce la Biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce-şi însuşeşte cele străine prin răpire în ascuns, apoi prin mărturisirea păcatului se arată pe sine preotului, cu sârguinţa sa împotriva patimei va vindeca boala; înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia este aceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă” (Ef. 4, 28)

Şi jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor şi lăsând nejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în mormânt la facerea vreunui lucru, apoi nici aceasta nu este de lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi mai folositor pentru obşte. Iar daca va răscoli praful de pe trupul dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum s-a menţionat în cuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului, vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta termenul epitimiei rânduit de canoane

Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu cum s-a făcut oarecare îngăduire şi blândeţe încât mai uşoară să se socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei sufleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă.
Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de poruncile fraţilor, cu sârguinţă le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe Părinţi ca să-ţi fíe ţie bine şi să ai viaţă îndelungată pe pământ” (Ieş. 20, 12). Şi fireşte că vei primi scrisoarea ca pe un simbol sfinţit şi nu vei dispreţui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât marele tău talent

Atât obiceiul, cât si cuviinţa cer de la noi să cinstim toată duminica şi să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morţi; din care cauză în Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia, ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat ca dumnezeiasca arătare să fie zi de ajunare, să o ţinem cuviincios şi să procedăm înţelepţeşte faţă de amândouă; pentru ca gustând puţine măsline, să ne ferim totodată şi de învăţăturile care nu cinstesc ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi să dăm zilei de ajunare ceea ce se cuvine, aşteptând slujba dumnezeiască cea de seară, care cu voia lui Dumnezeu se săvârşeşte atunci. Deci să ne adunăm atunci de la ceasul al nouălea

În privinţa celor care au intrat în comuniune cu arienii şi deţin până acum bisericile, să se facă precum este obiceiul. Astfel însă ca să se aşeze în locul lor alţii, care sunt devotaţi (statornici) în ortodoxie, iar aceia să rămână (în cler); procedându-se şi în privinţa acestora aşa cum şi în alte cetăţi au făcut episcopii ortodocşi din Tebaida, iar cei ce au fost aşezaţi de episcopul Apolo şi au intrat în comuniune cu arienii care deţin bisericile să se pedepsească, de au făcut acestea după socotinţa lor. Iar dacă au ascultat de episcopul lor, să rămână în cler, ca unii care n-au înţeles ceea ce este raţional. Şi dacă toate popoarele i-ar înlătura împreună cu ceilalţi, să se hirotonească alţii; iar dacă îi păstrează pe ei împreună cu cei care au fost în comuniune, aceştia să se trateze după acelaşi obicei pe care l-au întrebuinţat toţi episcopii ortodocşi din Tebaida

Să se cerceteze în privinţa lui Vist, care a fost aşezat presbiter în Ereve, şi dacă a siluit pe vreo femeie despărţită, fiind viu bărbatul ei, să nu-i fie iertat a fi presbiter, încât nici ca mirean nu se cuvine a fi împreună în adunare, căci Biserica pe unii ca aceştia obişnuieşte a-i despărţi. Însă aceasta nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă l-a aşezat pe el, poruncind Sfântul Sinod să se scoată din cler cei ce după hirotonie se dovedesc nevrednici din cauza vinovăţiei lor

În privinţa lui Sur, fiindcă episcopul Apolo a adeverit că l-a şi îndepărtat şi l-a făcut străin de biserică, să fie aşa precum a hotărât episcopul, folosindu-se acela, dacă vrea, de apărarea drepturilor sale şi să atace hotărârea episcopului

Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se cerceteze; şi de s-ar întâmpla să se afle că, fiind catehumen, a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea şi dacă după botez nu s-a împreunat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă l-a aşezat pe el

În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi s-a hirotonit, acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai făcându-se bănuială asupra lui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţină seama de clevetirile deşarte

În privinţa celor care vor să se hirotonească, rânduiala să fíe aceasta: ca preoţimea întreagă să consimţească şi să-i aleagă, şi apoi episcopul să-i examineze şi, consimţind cu preoţimea, în mijlocul bisericii să-l hirotonească, fiind de faţă poporul, iar episcopul se adresează poporului dacă poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul. Iar hirotonie clandestină să nu se facă; căci dacă biserica este în pace, se cuvine ca hirotoniile să se facă în biserică, sfinţii fiind de faţă. Iar în enorie, dacă vor fi unii care au fost părtaşi cu părerile celor ce au fost în comuniune cu ereticii, într-alt chip să nu se hirotonească, decât dacă clericii cu adevărat ortodocşi îi vor cerceta, iarăşi fiind de faţă episcopul, şi acesta adresându-se poporului celui de faţă, numai ca să nu se întâmple vreo abatere