În privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de neputinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că, deoarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel lui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fereşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi” (I Tim. 5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie străină, neprimindu-l mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat, tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetată fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvine a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, şi a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şi unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lămurit intenţia lor proprie

Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se proceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de la ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, dacă s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor

Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun la răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia

Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi nemulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, pe unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. Însă nu avem canon de a-l supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce la bărbatul său (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreunăvieţuire cu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărbatul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut

Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar de nu vor voi, să nu se silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun

Pentru cei ce s-au căsătorit cu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a se despărţi de ea

Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul văduvelor, adică cea primita în slujbă de Biserică, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. Însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înceta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii

Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie

Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască laolaltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău

În privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns la nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia ca acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de ranele sale e nepotrivit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da altuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvânteze şi nici să nu împărtăşească altora trupul lui Hristos, nici să nu slujească altceva, ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Domnului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă