« 1 2 3
Episcopul să nu se mute de la o parohie la alta, nici din voia sa aruncându-se, nici silit de popor, nici constrâns de episcopi, ci să rămână la biserica pentru care a fost sortit de la început de Dumnezeu; şi să nu se strămute de la ea, potrivit hotărârii date acum mai înainte în această privinţă.
Episcopul să nu intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ţinutul care nu ţine de el, pentru hirotonia cuiva, nici să nu aşeze presbiteri sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu voia episcopului propriu al ţinutului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie nulă şi dânsul să primească epitimie de la sinod.
Să nu fie iertat ca episcopul să aşeze în locul său pe altul moştenitor, chiar de ar fi sfârşitul vieţii, iar de s-ar face ceva de acest fel, fără tărie să fie aşezarea. Şi să se păzească legiuirea bisericească ce zice că nu trebuie să se pună altfel episcop decât numai cu sinod şi cu hotărârea episcopilor, care după adormirea celui răposat au puterea de a promova pe cel vrednic.
Bine este ca cele ale Bisericii să se păstreze pentru Biserică cu toată grija şi cu buna conştiinţă şi cu credinţă către Atotvăzătorul şi Judecătorul Dumnezeu. Acestea se cuvin a se chivernisi cu judecata şi stăpânirea episcopului căruia îi este încredinţat poporul întreg şi sufletele celor ce se adună la biserică. Şi cunoscute să fie cele ce aparţin Bisericii, cu ştirea presbiterilor şi diaconilor dimprejurul lui, ca aceştia să ştie şi să nu le fie necunoscut care sunt cele proprii ale Bisericii, încât nimic să nu le fie ascuns; ca, de se întâmplă episcopului să moară, cunoscute fiind lucrurile cele ce aparţin Bisericii, nici acestea să nu lipsească şi să nu se piardă, nici cele proprii ale episcopului să nu se surpe sub pretextul lucrurilor bisericeşti. Căci drept şi plăcut este atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor ca cele proprii ale episcopului să le lase oricărora ar voi el; iar cele ale Bisericii pentru dânsa a se păstra şi nici Biserica să nu sufere vreo pagubă, nici episcopul să nu fie lipsit de bunurile sale în favorul obştesc sub pretextul Bisericii, sau cei ce-i aparţin să cadă în proces şi pe lângă aceasta, dânsul după moarte să se acopere de ocări.
Episcopul să aibă stăpânire asupra lucrurilor bisericeşti ca să le chivernisească pentru toţi cei ce sunt lipsiţi, cu toată evlavia şi frica de Dumnezeu; dar să se împărtăşească şi el de cele trebuincioase, dacă ar fi lipsit, la nevoile sale constrângătoare, şi fraţii care se găzduiesc la dânsul, încât să nu fie lipsiţi în nici un chip, după dumnezeiescul Apostol, care zice: „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea ne vom îndestula” (1 Tim 6, 8); iar de nu s-ar îndestula cu acestea, ci ar schimba lucrurile bisericeşti pentru trebuinţele sale casnice şi veniturile Bisericii, sau rodurile ţarinilor nu le-ar chivernisi cu ştirea presbiterilor ori diaconilor, ci casnicilor săi sau rudelor, sau fraţilor sau fiilor săi le-ar da puterea de a le chivernisi, ca astfel prin unii ca aceştia să se păgubească pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă sinodului eparhiei. Iar dacă şi în alt chip s-ar învinui episcopul sau presbiterii cei împreună cu el, ca şi cum cele ce aparţin Bisericii, sau din ţarine, sau din altă afacere bisericească, le iau ei pentru sine încât să strâmtoreze pe săraci şi astfel să acopere de clevetire şi ocară atât gestiunea Bisericii, cât şi pe cei ce chivernisesc în felul acesta, - aceştia să fie puşi în ordine, hotărând Sfântul Sinod cele cuvenite.
« 1 2 3
