„Să Îl lăsăm pe Dumnezeu
să Își termine fraza!”[1]

În zilele acestea, timp de aproximativ două săptămâni, Sfânta noastră Biserică a rânduit să se prăznuiască Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce. Avem o Duminică înaintea Înălţării Sfintei Cruci, căreia îi urmează însăşi Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, apoi o Duminică după Înălţarea Sfintei Cruci, iar praznicul se încheie efectiv la opt zile după Înălţarea Sfintei Cruci. Deci, e vorba de aproximativ două săptămâni, timp în care trebuie să înţelegem ce valoare are Sfânta Cruce pentru mântuirea noastră, ce înţelesuri adânci poartă acest înfricoşător semn şi cum trebuie să ne raportăm la el.

Evanghelia de astăzi încearcă să ne desluşească un amănunt, pe care îl cere imperativ Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela O va mântui” (Mc 8, 35). În acest cuvânt, adânc şi înfricoşător, se ascunde o întreagă înţelepciune, în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, legătura noastră directă cu El.

Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce este semnul care ne arată opera de mântuire a Mântuitorului Hristos, desăvârşită pe dealul Golgotei. Acatistul Sfintei Cruci, dacă îl citim cu foarte mare atenţie, ne descoperă o taină adâncă – taina Sfintei Liturghii, de altfel – şi anume faptul că Mântuitorul Iisus Hristos S-a identificat, în mod deplin, cu jertfa Sa mântuitoare, realizată pe Cruce. Sfânta Liturghie ne spune, în momentul cel mai important al ei, la Epicleză, atunci când darurile de pâine şi vin se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, că El pe El Însuşi S-a dat să fie răstignit, pe lemnul Crucii, în noaptea în care a fost vândut. Rugăciunea reaminteşte ceea ce s-a întâmplat, acum două mii de ani, în Grădina Ghetsimani, când El a fost vândut şi, apoi, răstignit, pironit pe lemnul Crucii, pe dealul Golgotei. Însă, rugăciunea de la Epicleză menţionează că nu atât oamenii care L-au vrut mort, nu situaţia în sine sau concursul de împrejurări au condus la răstignire, ci El pe El Însuşi S-a dat pentru viaţa lumii, S-a dat să fie răstignit pe lemnul Crucii, pentru că S-a identificat cu jertfa Sa mântuitoare. Sfinţii Părinţi ne învaţă că El Şi-a asumat întreg Adamul, întreaga făptură, adică şi-a asumat păcatele întregului Adam, pe care le-a răstignit pe lemnul Crucii şi pe care le-a răscumpărat, prin Sângele vărsat pentru viaţa lumii. De-aceea, în Acatistul Sfintei Cruci, ne rugăm Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci ca şi cum ne-am ruga Mântuitorului Însuşi, ca şi cum ne-am adresa Mântuitorului Însuşi. Nu facem nici o diferenţă între lemnul Crucii şi Mântuitorul Hristos, nu facem nici o diferenţă între jertfelnic şi jertfă, deoarece Mântuitorul Hristos S-a identificat pe deplin cu Jertfa mântuitoare.

Este greu să înţelegem acest lucru, dar Sfântul Apostol Pavel ne-a explicat, în Epistola către Galateni, ce înseamnă această identificare. Este o identificare, şi nu o confuzie, căci nu se confundă Mântuitorul Hristos cu lemnul Crucii, nici invers. Hristos se identifică cu lemnul Crucii şi noi, la rându-ne, am identificat lemnul Crucii cu Mântuitorul Hristos şi am creat noi, oamenii, oamenii sfinţi, înaintaşii noştri, Acatistul Sfintei Cruci, care nu este altceva decât un acatist închinat Domnului Hristos, aşa cum este Acatistul Mântuitorului Hristos. Or, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni ne învaţă, vorbind despre sine însuşi, cum s-a identificat el cu Mântuitorul Hristos, prin răstignire, adică prin Cruce, ajungând, în cele din urmă, să spună: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine” (Ga 2, 20) şi „De acum înainte nimeni să nu-mi mai facă supărare; căci eu în trupul meu port semnele Domnului Iisus” (Ga 6, 17). Aceste cuvinte sunt înscrise pe paraman, adică pe bucata pătrată de pânză de pe spatele monahului, ce se poartă cu două fâşii încrucişate pe piept, care înseamnă jugul lui Hristos şi pe care este scris: „Rănile Domnului meu Iisus Hristos pe trupul meu le port”. De ce? Pentru că mai ales monahii, dar şi dumneavoastră, credincioşii, toţi laolaltă trebuie să ne identificăm cu Mântuitorul Hristos, în momentul răstignirii pe lemnul Sfintei Cruci, astfel încât să purtăm, în fiinţa noastră, în trupul nostru, rănile Domnului şi, identificându-ne cu El, să ajungem, asemeni Sfântului Apostol Pavel, să mărturisim şi să simţim: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine”!

Am citit, aseară, târziu, într-o carte din biblioteca părintelui stareţ, o frumoasă istorisire despre o biserică occidentală, pictată de un artist celebru, Domenico. În această biserică, un tânăr artist a încercat să reproducă una dintre picturile marelui maestru şi, zile întregi, s-a străduit să o copieze pe şevaletul lui. A reuşit, în mare măsură, dar, când a ajuns să picteze faţa, s-a chinuit îndelung, fără rezultat. La un moment dat, supărat, a aruncat pensula, renunţând. În acel moment, s-a apropiat de el un domn în vârstă, a luat pensula şi, cu puţin efort, a pictat chipul respectiv. Uimit, tânărul artist i-a zis: „Domnule, eşti un înger!”. Dar, bătrânul i-a răspuns: „Nu sunt un înger, sunt Domenico, cel care am pictat această biserică!” Ce vrea să arate această istorioară? Că un artist, un profesor, un mentor sau un profesionist îşi învaţă ucenicii metodele prin care trebuie să ajungă la performanţă. Mântuitorul Hristos nu numai că ne învaţă calea, ci ne împrumută talentul Lui. Hristos ne scrie chipul duhovnicesc. El este Cel Care ne desăvârşeşte chipul duhovnicesc, pe care, prin imitaţie, noi vrem să îl dobândim. Occidentul are o carte, foarte citită şi foarte venerată: Imitatio Christi, adică Urmarea lui Hristos, scrisă de Thomas de Kempis, pe care am tradus-o şi noi. Este foarte important să Îl urmăm pe Hristos! Dar, în urcuşul nostru duhovnicesc, cel mai important este să ne lăsăm chipul duhovnicesc ca să fie desăvârşit de Mântuitorul Iisus Hristos! Aceasta a înţeles pe deplin Sfântul Apostol Pavel, care s-a străduit să dobândească o statură duhovnicească, mărturisind despre el însuși că „alerg la ţintă” (Flp 3, 14), dar, în acelaşi timp, a renunţat la viaţa lui, alegând ca în el să trăiască Hristos.

Identificarea cu Mântuitorul Hristos, la care noi trebuie să ajungem, este felul în care Hristos Şi-a asumat Jertfa de pe Cruce, aspect pe care trebuie să ni-l însuşim, să-l învăţăm. Este greu, este uşor? Aceasta este în funcţie de fiecare şi, bineînţeles, de rânduiala dumnezeiască, în ceea ce ne priveşte, deoarece noi nu ne cunoaştem atât de bine cum ne cunoaşte bunul Dumnezeu. Cert este că noi trebuie să lucrăm la chipul nostru duhovnicesc. Acest chip duhovnicesc trebuie să fie clădit de noi înşine, în conlucrare permanentă cu Dumnezeu, cu Mântuitorul Hristos, Care a fost şi este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, exemplul desăvârşit, în ceea ce priveşte îndumnezeirea omului.

Aşadar, e necesar să ne clădim duhovniceşte şi reuşim aceasta doar prin Biserică, prin Sfintele Taine, prin spovedanie şi împărtăşanie, prin nevoinţă, prin rugăciune şi prin înţelegere duhovnicească. Deasupra tuturor acestor lucruri stă iubirea, căci, aşa cum ne spunea părintele Nectarie, aseară, foarte profund, noi nu vom fi întrebaţi câte rugăciuni am făcut, câtă nevoinţă am făcut, câte fapte bune am săvârşit, ci cu câtă dragoste am făcut acestea! Or, din dragoste pentru om, Mântuitorul Hristos S-a identificat cu omul şi a luat trup muritor. Din dragoste pentru om, S-a răstignit pe lemnul Crucii! Din dragoste pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Dumnezeu S-a făcut Om, şi ca să îl facă pe om dumnezeu. Deci, S-a identificat cu omul, ca noi să ne identificăm cu Dumnezeu! Este o teologie înaltă, dar este, totodată, şi un deziderat pe care trebuie să îl împlinim. Am fost aduşi din nefiinţă la fiinţă cu acest scop, de a deveni dumnezei prin har. De aceea, Biserica a rânduit două săptămâni întregi, pentru ca, în această perioadă, să ne gândim şi să medităm la semnificaţia Sfintei Cruci, să ne regăsim în destinaţia pentru care am fost creaţi, aceea de a deveni dumnezei prin har! Dar, acest fapt e posibil doar prin Mântuitorul Iisus Hristos, Cel răstignit pe lemnul Crucii şi înviat din morţi. El ne cere, vom auzi duminică, la Sfânta Evanghelie: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Astfel, răstigniţi pe lemnul Crucii, să şi înviem împreună cu El!

Aşadar, să ne străduim să înţelegem acestea, meditând la semnificaţia Sfintei Cruci şi mai ales rugându-ne ei! Să ne rugăm ei, în felul în care ne rugăm Mântuitorului Hristos! Să ştiţi că Acatistul Sfintei Cruci a produs şi sminteală, uneori, pentru că sunt oameni care nu înţeleg, până astăzi, ce înseamnă Sfânta Cruce, care nu ne înţeleg pe noi, creştinii ortodocşi, şi, respectiv, nu-i înţeleg pe creştinii catolici, nu înţeleg de ce ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci şi de ce ne închinăm chiar Sfintei Cruci. Se smintesc! Dar, Sfântul Apostol Pavel a intuit acest lucru, încă acum două mii de ani, la începutul creştinismului: Crucea, „nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Co 1, 18). A intuit acest lucru, încă de la început, că noi venerăm Sfânta Cruce, ca şi cum L-am venera pe Însuşi Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. V-am spus, astăzi, de ce: pentru că Hristos S-a identificat cu Sfânta Cruce, iar noi, rugându-ne, închinându-ne sau însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, nu facem altceva decât să ne rugăm, să Îl slăvim, să Îl adorăm pe Mântuitorul Hristos şi să ne închinăm Lui.

În cele din urmă, aş vrea să vă spun că avem, astăzi, în biserică, şi un model, un om care a reuşit să se identifice cu Mântuitorul Hristos şi care a devenit sfânt. Este vorba de Sfântul Ierarh Modest, patriarhul Ierusalimului, care este în faţa noastră, ale cărui moaşte avem şansa să le sărutăm şi să le cinstim. Oamenii sfinţi sunt cei care au lăsat, aşa cum am spus, ca chipul lor duhovnicesc să fie desăvârşit de Mântuitorul Hristos. Un părinte contemporan – şi cu aceasta am să închei –, Părintele Rafail Noica are o vorbă foarte frumoasă, despre împrejurările din viaţa noastră, dar şi despre chipul duhovnicesc din om: „Să-L lăsăm pe Dumnezeu să-Şi termine fraza...!”. Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să Îşi încheie opera! Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi asemănarea Sa ne-a fost lăsată ca potenţial, dar şi ca scop. Şi, dacă este aşa, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să Îşi termine fraza, astfel încât noi, oamenii, chipul lui Dumnezeu, să ajungem asemenea Lui. Amin!

^[1] Predică la Înainte-prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci, Mânăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”, Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud, 13 septembrie 2013.