„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi!”^[1]

Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre.

Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele ca să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentur ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!

(Mt 6, 14-21)

Îmi aduc aminte că, în anul trecut, doar cu o duminică diferenţă, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, ne-am întâlnit la Sfânta Liturghie şi ne-am rugat laolaltă. La sfârşit, am meditat la psalmii Utreniei şi vă spuneam atunci că Judecata lui Dumnezeu va dura atât cât durează psalmii Utreniei, aproximativ 10-15 minute, şi că, în timpul psalmilor Utreniei, atunci când se citesc la strana bisericii, nu este voie nici măcar să-ţi faci semnul Sfintei Cruci. Toată lumea trebuie să fie foarte atentă, să creadă şi să simtă că este în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu. Unii Sfinți Părinţi spun că nu se face semnul Sfintei Cruci, datorită faptului că acum aşteptăm cea de-a Doua Venire a Mântuitorului Hristos, şi nu pentru ca să Se răstignească, a făcut-o o dată!; acum va veni în slavă, ca să judece lumea.

Mă gândeam, atunci când am hotărât, împreună cu părintele Paisie, să vin în această duminică, a Izgonirii lui Adam din Rai, să vă vorbesc despre slujba Vecerniei, despre un amănunt, pe care îl găsim şi la slujba Utreniei, dar este mai evident la slujba Vecerniei. După ce începe slujba Vecerniei, se citeşte Psalmul 103, care este psalmul în care se vorbeşte despre creaţia lui Dumnezeu. În timp ce, la strană, se citeşte psalmul, preotul, având epitrahilul pe grumaz, iese din altar, în faţa sfintelor uşi, care sunt închise, şi citeşte rugăciunile vecerniei, şapte la număr. Momentul respectiv îl simbolizează pe Adam, izgonit din Rai, care stă în faţa uşilor închise, cu veşmântul de piele care îi acoperă goliciunea, şi se roagă lui Dumnezeu, cerând îndurare. Şi la slujba Utreniei, după primii trei psalmi, la următorii trei care se citesc, tot aşa, părintele iese afară din altar şi citeşte ultimele şase rugăciuni, din cele douăsprezece, tot cu epitrahilul peste grumaz, în faţa uşilor închise, simbolizându-l pe Adam, înveşmântat în haină de piele, acoperindu-şi goliciunea şi implorând mila lui Dumnezeu.

Dumneavoastră, de cele mai multe ori, sunteţi în faţa uşilor închise ale sfântului altar. Noi, preoţii, avem această şansă, să trăim în raiul lui Dumnezeu, care este Sfântul altar. Aţi auzit, la priceasna care s-a cântat astăzi, că preoţii cântă cu îngerii în cor; la Taina Sfântului Maslu, în rugăciunea a cincea, spunem că îngerii sunt geloşi pe preoţi, „doresc să privească şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu și să se îndulcească de dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie”. Acest rai, care este altarul, respectiv Biserica lui Dumnezeu, îl putem experimenta doar când venim la biserică, când participăm la Sfânta Liturghie şi la sfintele slujbe. După ce plecăm din biserică, simţim şi resimţim, la nesfârşit, că ne întoarcem într-o lume care seamănă, din ce în ce mai mult, cu iadul, în orice caz, cu lumea în care a fost izgonit Adam, respectiv în care au fost izgoniți toţi oamenii. Este tragic! Ar fi bine să trăim permanent în biserică; dacă am trăi în biserică permanent, am fi, poate, fără de păcat şi rugăciunile noastre ar fi cu adevărat curate şi grija noastră cea lumească, cu desăvârșire lepădată de la noi. Dar nu putem trăi numai în biserică, trebuie să ieşim, să ne câştigăm existenţa, pentru că lui Adam, atunci când a fost izgonit din rai, i s-a spus: „Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea” (Fc 3, 19), iar femeii i s-a spus: „în dureri vei naşte copii” (Fc 3, 16). Trebuie să ne întoarcem în lumea în care am fost izgoniţi, dar, niciodată nu trebuie să uităm că, am fost izgoniţi din Rai, în lumea aceasta. Niciodată nu trebuie să uităm că, de fapt, noi suntem străini şi călători, în această lume, că noi nu îi aparţinem acestei lumi, ci Îi aparţinem lui Dumnezeu şi raiului Lui, Împărăţiei lui Dumnezeu! La ea trebuie să râvnim, pe ea trebuie să o cerem în rugăciunea noastră, pentru ea trebuie să lucrăm, lucrând la mântuirea sufletelor noastre.

Când începem Sfânta Liturghie, binecuvântarea cea mare, care se dă la început, spune foarte lămurit acest lucru, prin preotul din altar: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh!”. Ceea ce înseamnă că, în momentul respectiv, se deschid uşile împărăteşti şi avem acces la Împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie, prin excelenţă, este o slujbă a Împărăţiei lui Dumnezeu. De-aceea, slujirea noastră, a preoţilor, şi împreună-slujirea dumneavoastră, a credincioşilor, trebuie să fie pe măsură, fiind conştienţi că stăm în faţa lui Dumnezeu, şi nu a lui Dumnezeu judecător, cum spuneam despre psalmii Utreniei, ci a lui Dumnezeu Care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, din iubire, şi Care îşi revarsă iubirea Lui, în aşa măsură încât ni-L dă pe Unicul Său Fiu ca hrană şi băutură. Aşadar, este o şansă extraordinară să putem participa la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, care este imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu, raiul terestru, din care am fost alungaţi. Raiul din care a fost alungat Adam a fost un rai terestru. Raiul pe care l-a câştigat tâlharul de pe cruce este un rai ceresc, este Împărăţia cerească a lui Dumnezeu. Deci, în biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie, reuşim să ajungem, din nou, în raiul din care noi, oamenii, am fost izgoniţi. Dincolo de biserică şi de Sfânta Liturghie, este lumea, unde am fost izgoniţi şi unde trebuie să muncim şi să suferim. Dar trebuie să ne întoarcem, să revenim şi să ne mângâiem, să ne umplem de dor dumnezeiesc după Împărăţia cea cerească, câştigată, prin cruce, de tâlharul mântuit şi care se va câştiga şi de fiecare dintre noi, tot prin cruce. Fără cruce, nu avem cum să ajungem să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu, nu avem cum să ne mântuim sufletul!

Şi, ca o încununare la ceea ce s-a săvârşit astăzi, ca un final al Sfintei Liturghii, pentru că ne întoarcem, aşa cum spuneam, în lumea unde trebuie să muncim şi să suferim, aş vrea să vă citesc o plângere a lui Adam, cel izgonit din rai, care este transpusă foarte frumos de Sfântul Cuvios Siluan Athonitul şi care poate fi o experienţă pentru fiecare. Vă îndemn să luați această carte, care se numeşte Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, iar, atunci când sunteţi trişti, să citiţi o pagină din ea şi, când sunteţi prea fericiţi, să citiţi, din nou, o pagină din ea. Aici o să găsiţi şi mângâiere pentru tristeţe, dar o să găsiţi şi echilibru în bucurie, înţelegând că fericirea, pe acest pământ, este relativă, desăvârşită fiind doar la Dumnezeu şi împreună cu El!

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu mare geamăt suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea Ta cea căzută!”.

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci, pentru păcatul său, toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: „Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam – noi, toţi! –:

„Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire.”

O , iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

„Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”

Amin!

^[1] Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză), Mânăstirea „Sfântul Ierarh Spiridon”, Strâmba, jud. Bistriţa-Năsăud, 02 martie 2014