Trei etape
ale devenirii noastre!^[1]

Şi a zis: „Un om avea doi fii. Şi cel mai tânăr din ei i-a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s’a dus într’o ţară’ndepărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s’a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s’a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s’a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul lui cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s’a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea? Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s’a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl său, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat...Iar el i-a zis: Fiule, tu’ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat“.

(Lc 15, 11-32)

Evanghelia duminicii de astăzi ne prezintă istoria unei familii. Aţi auzit citindu-se despre un tată, care avea doi fii. Cel mai mic i-a cerut tatălui partea lui de avere, a plecat departe, a cheltuit toţi banii, petrecând în desfrânări; după o vreme, şi-a venit în sine şi s-a întors la tatăl său, care l-a primit, l-a îmbrăţişat și l-a sărutat, l-a îmbrăcat şi l-a încălţat, i-a pus inel în deget, a tăiat viţelul cel îngrăşat şi au petrecut toţi cei din casă, pentru întoarcerea fiului rătăcit. Continuă istoria cu cel de-al doilea fecior, cel mai mare, care a fost cuminte, toată viaţa lui, dar a judecat atitudinea tatălui, pentru că l-a primit pe cel care i-a cheltuit averea, trăind o viaţă destrăbălată. Nu numai că l-a primit, a dat o petrecere în cinstea lui. L-a judecat şi pentru faptul că lui, cuminte fiind, tatăl său niciodată nu i-a îngăduit nici măcar să taie un ied şi să îl mănânce dimpreună cu prietenii lui. Însă, tatăl iubitor îl linişteşte şi îi spune: „Fiule, tu’ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat”!

Aş vrea să vă pun la suflet faptul că această familie, despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos, alcătuită din cei trei oameni – tatăl şi cei doi fii – poate reprezenta etapele vieţii noastre, în număr de trei!

Prima etapă ar fi a fiului risipitor, a celui mai mic, mai tânăr sau, dacă vreţi, a tinereţilor noastre! Prima etapă a vieţii noastre, care, probabil, nu este atât de păcătoasă ca a fiului risipitor din Evanghelie, se trăieşte, în general, în risipire. Tinereţile oamenilor, despre care vorbeşte şi Sfânta Scriptură, sunt, în general, păcătoase. Noi zicem, în rugăciunea noastră personală, dar şi publică: „păcatele tinereţilor noastre nu le pomeni, Doamne!” Tinereţile au predispoziţie pentru păcat, conştient şi, mai ales, inconştient. Tinereţile riscă foarte mult, sunt foarte curajoase, tinereţile sunt cele care te coboară în cele mai adânci unghere ale păcatului şi chiar ale morţii. Dumnezeu judecă tinereţile ca atare, dar, inconştienţa anilor puţini, a imaturităţii, dacă vreţi, poate să ducă la un final nefericit, pentru că nu ne cunoaştem zilele vieţii şi oamenii nu mor numai bătrâni, sunt oameni care mor în floarea vârstei şi nu au șansa să poată răscumpăra vremea, respectiv păcatele. Sigur că există şi tinereţi cuminţi. Există tineri educaţi, într-adevăr, în spiritul legii lui Dumnezeu şi nu numai, şi al celor omeneşti. Sunt tineri care ascultă de părinţi. Dar, aşa cum ziceam, din păcate, şi avem cazuri şi în familiile noastre şi între semenii noştri, pentru majoritatea, tinereţile se cheltuiesc aşa cum a făcut-o fiul risipitor din Evanghelie.

A doua etapă a vieţii noastre este a fiului cuminte, matur, a celui care şi-a dat seama că nu trebuie să cheltuiască averea în păcate, în desfătări şi desfrânări, ci trebuie să o păstreze şi să o înmulţească! Această avere nu înseamnă neapărat o moștenire materială, ci mai mult decât atât; înseamnă tot potenţialul pe care îl are un om, pe care îl moşteneşte de la înaintaşii lui, potenţialul pe care îl are ca dar de la Dumnezeu, calităţile, veleitățile şi tot ceea ce reuşeşte să adauge la viaţa lui. Deci, pe lângă averile materiale, pe care le moştenim, atât cât ne-au lăsat părinţii noştri şi au reuşit să facă pentru noi, mai mult decât atât este moştenirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, pe care o avem genetic de la părinţii noştri, la care am adăugat prin şcoală, prin ceea ce am realizat material și profesional, dar mai ales prin experienţa vieţii, pe care o dobândim în timp. Deci, este vârsta maturităţii, în care, de obicei, omul se aşează la casa lui, începe să îşi rânduiască lucrurile pe termen lung şi, la rându-i, să aibă copii şi să fie responsabil pentru mai mulţi, nu numai pentru persoana lui.

Iar a treia etapă este a tatălui iubitor care se aseamănă lui Dumnezeu! A treia etapă este cea mai firească, cea mai normală. Este etapa care le-a depăşit pe celelalte două, în care se răscumpără vremea tinereţilor, în care toate lucrurile, care s-au aşezat și s-a adăugat, în timp, capătă adevărată valoare. Vedeţi cum judecă tatăl şi în ceea ce îl priveşte pe fiul cel mare, dar şi în ceea ce-l privește pe fiul cel mic, risipitor. La o anumită vârstă, noi nu am fi în stare să judecăm şi să simţim ca şi tatăl din Evanghelie; cred că am judeca mai sever, poate l-am fi judecat şi pedepsit pe fiul risipitor. Cred că am fi fost mai de acord cu fiul cel mare şi, bineînţeles, l-am fi răsplătit, dar iată că tatăl din Evanghelie nu îl răsplăteşte pe cel mare și cuminte şi îl iubeşte mai mult, cel puţin aşa se vede din această pericopă, pe cel risipitor. Am zis că tatăl începe să semene, din ce în ce mai mult, cu Dumnezeu, pentru că, ne spune Sfânta Scriptură: Dumnezeu se bucură pentru întoarcerea unui păcătos mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi. Dumnezeu a coborât din slava Lui cerească, S-a întrupat, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată pe toţi din robia păcatului şi a morţii. Aşadar, omul, aflat la o maturitate deplină, mai mult decât a fiului cuminte, ajunge să gândească și să simtă la fel ca Dumnezeu!

De-aceea, gândul meu duhovnicesc de astăzi este următorul: dacă sunteţi fii risipitori – deşi majoritatea de aici aveţi o anumită vârstă – să renunţaţi la risipă, să vă reveniţi, să vă veniţi în sine şi să vă întoarceţi la Dumnezeu. Dacă sunteţi oameni cuminţi, aşezaţi, să nu judecaţi pe ceilalţi care nu sunt, să deveniţi din ce în ce mai buni şi mai iubitori, asemănându-vă lui Dumnezeu, Care, mai mult decât judecă, iubeşte!

Acestea fiind zise, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca noi înşine şi familiile noastre, din care ne tragem sau pe care le avem, să trăim într-o stare de cuminţenie. Noi să fim cuminţi şi ceilalţi care fac parte din familia noastră să fie oameni cuminţi. Să ne maturizăm mai repede, pentru că Biserica ne ajută în acest sens, ne învaţă, în permanenţă, ce trebuie să facem şi cum să ne ducem viaţa, pentru a deveni oameni adevăraţi. Mai mult, nu numai să ne maturizăm mai repede, dar să și muncim, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, şi să devenim asemenea lui Dumnezeu, care este dezideratul sau idealul principal al vieţii creştine, pentru că Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi ne-a lăsat acest potenţial, de a deveni asemenea Lui. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

^[1] Predică la Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor), Parohia „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, Bălan, jud. Harghita, 16 februarie 2014