Cum ne raportăm corect
și la cine!?^[1]

„Doi oameni s’au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.

Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Vă spun Eu vouă: Acesta s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

(Lc 18, 10-14)

Sfânta Evanghelie care s-a citit, astăzi, în cadrul Sfintei Liturghii, ne învaţă două lucruri foarte importante, pe care aş vrea să vi le pun la suflet, să le reţineţi şi să le lucraţi în scopul mântuirii sufletelor frăţiilor voastre.

Primul este rugăciunea, căci Evanghelia ne spune că doi oameni s-au suit la templu să se roage!

Rugăciunea presupune a te sui, a urca. Astăzi, noi, cei care am participat la Sfânta Liturghie, unii am urcat, iar alţii am coborât, pentru că această frumoasă catedrală este aşezată pe o înălţime, dar nu pe cea mai înaltă. Totuşi, trebuie să reţinem faptul că fiecare dintre noi trebuie să depună un efort, trebuie să se străduiască, să se înalţe duhovniceşte, ca să poată ajunge să se roage cu adevărat. Deci, rugăciunea presupune un efort duhovnicesc, rugăciunea presupune un urcuş duhovnicesc.

De asemenea, Evanghelia de astăzi, respectiv, textul Sfintei Scripturi spun că rugăciunea se săvârşeşte în templu, în biserică, în comun, dimpreună cu ceilalţi. Este foarte important să reţinem că, pe lângă rugăciunea noastră particulară, personală, trebuie neapărat să ne adunăm, aşa cum am făcut astăzi, şi să ne rugăm lui Dumnezeu împreună, în biserică, în templu, care este casa lui Dumnezeu, locul unde El Însuși locuiește. În Legea veche, dacă vom citi cărţile Regilor, vom afla că Dumnezeu, atunci când i-a sfinţit templul lui Solomon, i-a făgăduit că ochii Lui şi inima Lui vor fi, de-a pururi, în casa pe care I-a zidit-o, dimpreună cu poporul ales. În ceea ce ne priveşte, în Biserica lui Dumnezeu, a Legii celei noi, nu numai ochii lui Dumnezeu şi inima Lui sunt prezente, ci Însuşi Dumnezeu, Trup şi Sânge, pe care l-au primit, din fericire, copilaşii dumneavoastră, astăzi, la Sfânta Liturghie, şi, din păcate, dumneavoastră nu l-ați primit. Aşadar, este foarte important, de asemenea, pe lângă faptul că rugăciunea presupune un efort şi un urcuş duhovnicesc, să ne adunăm laolaltă, pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Domnului, şi Dumnezeu este acolo, aşa cum ne învaţă Sfintele Scripturi (Mt 18, 20).

Al doilea lucru foarte important, despre care am vrut să vă vorbesc astăzi şi să vi-l pun la suflet, este felul cum ne raportăm la Dumnezeu şi la oameni. Evanghelia de astăzi ne propune două modele: un fariseu şi un vameş. Fariseul, încrezut şi mândru, I s-a adresat lui Dumnezeu ca de la egal la egal, arătându-i că el împlineşte toate cele ale Legii: posteşte, dă zeciuială şi face toate cele ce sunt scrise în Lege. Şi aşa era! Cu siguranţă postea două zile pe săptămână, dădea zeciuială din cele pe care le câştiga și era împlinitor al legii. Dar se raporta la Dumnezeu ca de la egal la egal şi Îi mulţumea că le face pe toate acestea, că nu este ca alţi oameni, bunăoară ca vameşul care stătea în spate, în templu, care îşi bătea pieptul şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii, în timp ce rostea o rugăciune adâncă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Deci, iată că fariseul se raporta la Dumnezeu cu mulţumire de sine şi de la egal la egal, iar faţă de semenul lui arăta dispreţ.

Celălalt model, pe care ni-l oferă Evanghelia, este al vameşului păcătos, probabil nu atât de împlinitor al Legii precum era fariseul. El stătea în urmă, nu îndrăznea nici măcar ochii să şi-i ridice, nici către Dumnezeu, nici către ceilalţi oameni din templu, îşi bătea pieptul şi striga din adânc: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Bineînţeles că l-am alege şi că îl alegem pe cel de-al doilea, pe vameş. Nu trebuie să alegem păcatele lui, dar trebuie să alegem atitudinea lui faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu era smerită, iar Dumnezeu le dă har celor smeriţi, aşa cum am auzit la finalul Evangheliei, şi celor mândri le stă împotrivă! Vameşul ştia să se roage cu adevărat, știa să ceară mila lui Dumnezeu, ştia să I se adreseze lui Dumnezeu, să se raporteze corect la El. În consecinţă, știa să se raporteze şi la oamenii de lângă el, să nu îi judece, să nu se compare niciodată cu ei.

Din aceste două modele, trebuie să reţinem următorul aspect: fiecare dintre noi, dacă vrem să ne raportăm corect la noi înşine, în primul rând trebuie să se raportăm corect faţă de Dumnezeu şi faţă de semenul nostru. Şi, dacă vreţi, consecinţa raportării noastre corecte la Dumnezeu este o raportare corectă și faţă de semenul nostru. Nu trebuie să ne comparăm cu ceilalţi! În general, facem o mare greșeală, atunci când ne comparăm cu oamenii, cu semenii noștri: începem să îi judecăm, să îi osândim şi ne aflăm ca şi fariseul din Evanghelie. Ajungem să Îl judecăm şi pe Dumnezeu, atunci când îl judecăm pe aproapele nostru! Şi, bineînţeles că se vădeşte foarte lămurit că nu Îl iubim, că ne iubim pe noi înşine şi că suntem egoişti, precum era fariseul. Aşadar, fiecare trebuie să ne raportăm la Dumnezeu şi, dacă o facem corect, atunci nici ochii nu o să îndrăznim să îi ridicăm către cer, văzând doar cine suntem noi în realitate; doar atunci vedem cine suntem noi în realitate, dacă ne raportăm la Dumnezeu. Să ne uităm la El cu ochii minţii şi ai inimii; atunci vom înţelege şi vom simţi Cine este Dumnezeu şi cine suntem noi cu adevărat!

Pe aceste două lucruri am vrut să vi le pun, astăzi, la suflet. Primul: să învăţăm să ne rugăm şi să reţinem că rugăciunea presupune un urcuş duhovnicesc, un efort suplimentar, fie că biserica este pe înălţime, fie că nu este. Să reținem că trebuie să ne adunăm laolaltă să ne rugăm, că, în Biserică, Îl întâlnim pe Dumnezeu, Trup şi Sânge, şi ar trebui, mai mult decât să ne întâlnim cu El, să Îl primim pe Dumnezeu în fiinţa noastră şi să Îl purtăm cu noi toată viaţa noastră! Al doilea: să ne raportăm corect la Dumnezeu şi la semenii noştri; întotdeauna când facem comparaţie, să nu ne comparăm cu semenul nostru, ci cu Dumnezeu; atunci vom ajunge la concluzia împăratului David, care zice: „sunt vierme şi nu om” (Ps 21, 6)!

În încheiere, aş vrea să simţiţi şi să vedeţi, cu mintea, o imagine, pe care ar fi trebuit, toată această săptămână, să o aveţi înaintea ochilor duhovniceşti, pentru că astăzi este ultima zi în care am sărbătorit marele praznic al Bisericii, Întâmpinarea Domnului. Astăzi, dacă vă uitaţi pe calendar, este odovania praznicului Întâmpinării Domnului, iar la otpust, la finalul slujbei, aţi auzit zicându-se: „Cel ce în braţele dreptului Simeon a primit a fi ţinut pentru mântuirea noastră, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu...”. Această imagine să o reţineţi! Dacă nu aţi făcut-o în toată săptămâna, astăzi, să ne gândim că avem această şansă, pe care a avut-o dreptul Simeon, să Îl ţinem pe braţe pe Domnul Hristos, pentru mântuirea noastră...! Este o imagine teribilă, care ar trebui să ne încălzească sufletul şi să ne bucure inima, spre mântuirea sufletelor noastre. Amin!

^[1] Predică la Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului), Catedrala „Sfântul Nicolae”, Miercurea-Ciuc, jud. Harghita, 09 februarie 2014.