Astăzi este începutul
mântuirii noastre!^[1]

Şi intrând în Ierihon, trecea prin el. Şi iată un bărbat cu numele Zaheu; şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat.Şi căuta să-L vadă pe Iisus, care este, dar nu putea din pricina mulţimii, pentru că era mic de statură. Şi alergând înainte, s’a urcat într’un sicomor ca să-L vadă, că pe acolo avea să treacă. Şi când Iisus a ajuns la locul acela, uitându-Se în sus a zis către el: „Zahee, grăbeşte-te de coboară, că astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi el s’a grăbit şi s’a coborât şi L-a primit bucurându-se. Şi când au văzut, toţi murmurau, zicând că la un om păcătos a intrat să găzduiască. Iar Zaheu, stând în picioare, a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Şi Iisus a zis către el: „Astăzi i s’a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este fiu al lui Avraam. Că pe cel pierdut a venit Fiul Omului să-l caute şi să-l mântuiască”.

(Lc 19, 1-10)

Astăzi, la finalul Sfintei Liturghii, când s-a rostit rugăciunea Tatăl nostru, într-un cuget şi într-o suflare, copilaşii, mulţi la număr, v-au depăşit cu vocile lor şi au strigat, din tot sufletul lor, către Dumnezeu, rostind împreună cu noi rugăciunea domnească. În momentul respectiv, am zâmbit în sinea mea, gândindu-mă cât S-a bucurat Dumnezeu! Câtă bucurie are Dumnezeu când un om se întoarce la El…! Dar câtă bucurie are Dumnezeu atunci când aceşti copii nevinovaţi se roagă Lui, din tot sufletul...!

Evanghelia de astăzi ne descoperă un om credincios, pentru că îl numeşte fiu al lui Avraam; înseamnă că el cunoştea legea mozaică; şi, dacă se socotea fiu al lui Avraam, înseamnă că se străduia să împlinească şi legea. Acesta, însă, a căzut din har, datorită faptului că îi nedreptăţea pe oameni; îşi permitea, pentru că avea o funcţie publică, însă a ajuns să fie urât de toţi. Era mai-marele vameşilor şi devenise bogat, datorită funcţiei pe care i-a conferit-o orânduirea romană, cei ce conduceau destinele lumii şi care îi stăpâneau inclusiv pe evrei. Însă Dumnezeu, văzând inima acestui om, dincolo de răutăţile și de păcatele lui, de nedreptăţile pe care le făcea, i-a ieşit în întâmpinare; a venit la Ierihon, special, ca să îl mântuiască, pe el şi pe toată casa lui.

Este foarte importantă atitudinea lui Zaheu! De aceea mi-au plăcut copiii atât de mult! În general, îmi sunt dragi copiii, cu atât mai mult atunci când sunt şi cuminţi şi, mai ales, când se roagă lui Dumnezeu, că atunci devin îngerii Lui! Zaheu, mai-marele vameşilor, deşi era o persoană publică şi un om bogat, cunoscut de toată lumea, se urcă într-un copac, ca să Îl vadă pe Iisus Hristos. Cum vi s-ar părea, să vedeţi un om cu o funcţie publică importantă, care să se urce în copac pentru a vedea pe cineva, din curiozitate? Cu siguranţă că vi s-ar părea straniu şi hilar şi aţi socoti că omul respectiv şi-a pierdut minţile. Era un om bogat și, cu siguranţă, era îmbrăcat ca atare. Era stimat şi cunoscut în societate, chiar dacă oamenii nu îl iubeau. Totuşi, când aude că vine Domnul Hristos la Ierihon, acest om bogat, îmbrăcat bine și cunoscut de toată lumea, fiind mic de statură, s-a urcat într-un copac, ca să Îl vadă, datorită faptului că Îl îmbulzeau mulţimile. Mic de statură înseamnă, sigur, mic la stat; era scund fizic. Dar, mic de statură, însemna şi ce trăia acest om, viaţa lui plină de fărădelege, de păcat şi nedreptate. Dar dincolo de acestea, iată că moştenirea de la strămoşii lui, credinţa în Dumnezeu, prin care el era, la rându-i, fiu al lui Avraam, l-a determinat să se urce în copac şi să Îl caute pe Mântuitorul Hristos. De asemenea, ca să înţelegeţi că Hristos a venit special la Ierihon pentru Zaheu, Acesta l-a şi văzut; i-a văzut inima, i-a cunoscut numele, înseamnă că îi cunoștea și viaţa! I-a zis pe nume: „Zahee, grăbeşte-te de coboară, că astăzi în casa ta trebuie să rămân!” Şi a coborât Zaheu, plin de bucurie, că a fost observat de Iisus Hristos și L-a primit în casa lui. Iar în casă s-a întâmplat ceea ce ştiţi, pentru că această Evanghelie o auziţi adesea şi la Taina Sfântului Maslu. A îngenunchiat în faţa lui Hristos şi a spus: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.

Atitudinea lui Zaheu nu a rămas doar o vorbă, ci a devenit faptă. În casă erau mulți oameni, câţi au încăput, de asemeni şi afară, și toţi au auzit cuvântul lui Zaheu; iată că a rămas scris şi în Scriptură, până astăzi. Cu siguranţă că atitudinea lui Zaheu a devenit şi faptă! Şi-a împărţit averea la săraci şi, dacă a nedreptăţit pe cineva, a întors împătrit. Vă daţi seama cât era de bogat! Deci, pocăinţa lui a devenit faptă, iar Dumnezeu s-a minunat de el şi i-a zis: : „Astăzi i s’a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este fiu al lui Avraam!”.

Din această pericopă evanghelică, ar trebui să tragem patru învăţături majore, care să ne rămână la suflet!

Aş începe de la coadă la cap, în sensul că fraza Mântuitorului Hristos: „Astăzi i s’a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este fiu al lui Avraam” are logică dacă, într-adevăr, Zaheu era fiu al lui Avraam, adică un om credincios care cunoştea legea, care Îl avea totuşi pe Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte, calitatea de fii ai lui Avraam o primim prin Taina Sfântului Botez, pentru că suntem creştini, botezaţi în numele Sfintei Treimi. Este foarte important ca această calitate a noastră, de fii ai lui Avraam, să fie reală, să nu fie doar o consemnare pe o foaie de hârtie, o întâmplare din copilăria noastră, prin purtarea de grijă a părinţilor şi a naşilor noştri. Botezul trebuie să fie o realitate care să lucreze în fiinţa noastră, toată viaţa noastră, pentru că, la Botez, noi primim toate darurile Duhului Sfânt, care trebuie să lucreze în fiinţa noastră. Acest potenţial duhovnicesc, care ne este dat la Taina Sfântului Botez, trebuie să devină lucrător, şi noi să devenim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Dacă acest potenţial, pe care îl primim la Taina Sfântului Botez, nu îl punem în lucrare, suntem ca unul din Evanghelie, despre care se spune că şi-a îngropat talantul. Deci, darurile lui Dumnezeu nu trebuie să fie îngropate, ci trebuie să devină lucrătoare în fiinţa omului şi ele să fie duse cât mai sus, la o desăvârşire cât mai înaltă. Așadar, este foarte important, pentru începutul mântuirii noastre, să fim creştini botezaţi dar botezul, respectiv darurile pe care le-am primit la Taina Sfântului Botez, să fie în lucrare permanentă!

Casa aceasta, despre care vorbeşte Evanghelia, ne priveşte și trebuie să înţelegem. În ceea ce îl privea pe Zaheu, casa era soţia şi copilaşii lui, probabil; probabil că îi trăiau și părinţii, nu ştim. Casa lui, în orice caz, însemna, în primul rând, rudeniile după trup, cele mai apropiate. Şi, prin Zaheu, „i s’a făcut mântuire casei acesteia!”, a întregii case, nu numai a lui Zaheu, ci a întregii familii a lui Zaheu. De ce? Pentru că întreaga familie a lui Zaheu era într-o stare de păcat! Întreaga familie a lui Zaheu a beneficiat de câştigurile necuvenite pe care le făcea. Deci, toată casa lui Zaheu era condamnată şi de Dumnezeu şi de oameni. Este foarte important să gândim la acest lucru şi să medităm că faptele noastre rele influenţează negativ toată familia noastră, în primul rând pe cei foarte, foarte de aproape, pe rudele noastre după sânge. În Scripturi se şi vorbeşte despre blestem şi despre binecuvântare, că merg până la al şaptelea sau la al nouălea an, şi din trecut, şi în viitor. Vedeţi ce importanţă are cuvântul Mântuitorului Hristos din Evanghelia de astăzi că „i s’a făcut mântuire casei acesteia”, a întregii case a lui Zaheu?! Aşadar, trebuie să luăm aminte şi să ne dăm seama că noi moştenim, de la înaintaşii noştri, şi blestemul, şi păcatul. Şi, la rându-ne, lăsăm urmaşilor, generaţiilor de după noi, şi blestemul, şi binecuvântarea. Trebuie să fim foarte atenţi la viaţa pe care o ducem, să corectăm ceea ce nu e bine în fiinţa noastră de la înaintaşii noştri şi să lăsăm urmaşilor de după noi o moştenire, aşa cum o vrea Dumnezeu. Noi trebuie să îi avem, întotdeauna, în minte pe înaintaşii noştri şi pe generaţiile care vin după noi. Unii părinţi vorbesc foarte frumos despre fiinţa omenească, care este zidită după chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu Care este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Noi, oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem o singură fiinţă omenească şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor. Părinţii numesc neamul omenesc: întreg Adamul, adică o singură fiinţă, un singur om, Adam, pe care Dumnezeu l-a zidit cel dintâi. Aşadar, cuvântul Evangheliei de astăzi că „i s’a făcut mântuire casei acesteia” are această logică, această explicaţie, care ne interesează pe noi foarte direct, şi în ceea ce priveşte moştenirea, repet, binecuvântarea sau blestemul, şi în ceea ce lăsăm, la rându-ne, moştenire, binecuvântare sau blestem.

„Astăzi i s’a făcut mântuire”. S-a făcut mântuire înseamnă că s-a lucrat mântuirea, nu numai că s-a oferit din partea lui Dumnezeu această binecuvântare. Mântuirea s-a lucrat şi vedem cum: în genunchi, în faţa Domnului Hristos, mărturisindu-ţi păcatele şi corectând nedreptăţile pe care le-ai făcut. Deci, nu este suficient, în actul de pocăinţă, să îngenunchem în faţa duhovnicului, să ne mărturisim păcatele și să ne recunoaştem starea în care ne găsim. Este important şi să corectăm, aşa cum a făcut-o Zaheu din Evanghelie. Şi cum să corectăm, cum zice el? „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!” Asta înseamnă toată averea lui. Deci, ce înseamnă să corectezi? Înseamnă să îţi întorci faţa de la păcat, să devii altcineva, un alt om. Toată această avere, care nu este a noastră – încă o dată, este şi o moştenire, dar este şi adăugare permanentă – trebuie gestionată ca atare; trebuie să lucrăm împătrit, ca să răscumpărăm vremea vieţii, pe care am petrecut-o în păcat; împătrit! Se vede că mai uşor facem păcatul şi mai greu reuşim să ne ridicăm din el. Trebuie să depui efort, de patru ori mai mult, ca să reuşeşti, într-adevăr, să devii altcineva, un om cu adevărat sau omul cel dintâi pe care l-a creat Dumnezeu. Cuvântul „i s’a făcut mântuire casei acesteia” înseamnă o acţiune, o lucrare, înseamnă că noi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră. Şi a lucra la mântuirea noastră înseamnă ceea ce a făcut Zaheu: să reconsiderăm viaţa noastră şi să depunem efort la reclădirea, la rezidirea fiinţei noastre. Cât de uşor au căzut Adam şi Eva în păcat şi cât de greu i-a răscumpărat Mântuitorul Hristos, pe lemnul Crucii, cu preţul vieţii?! Cât de uşor au căzut oamenii în păcat şi cât de greu au fost răscumpăraţi?!

Şi al patrulea lucru, şi ultimul, este cuvântul „astăzi”. Astăzi este ziua noastră, este timpul pe care îl avem la dispoziţie. Timpul trecut putem să îl controlăm, aşa cum spuneam, corectând, luptându-ne să corectăm tot ce a fost în trecutul vieţii noastre, dar foarte greu putem răscumpăra vremea. Trecutul este trecut, este o realitate pe care am parcurs-o şi este foarte, foarte greu să mai facem ceva. Viitorul nu ne aparţine! Nu ştim ce se va întâmpla cu noi, nu ştim ce ne rezervă clipa care urmează. Tot ce este este prezentul, care este al nostru şi care este un dar al lui Dumnezeu, pentru a ne lucra mântuirea sufletului. Aşadar, orice amânare în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească poate să fie pieirea noastră, pentru că nu cunoaştem ziua de mâine. La tinereţe, zicem că avem timp la bătrâneţe să ne rugăm lui Dumnezeu şi să ducem o viaţă cuvioasă, duhovnicească; la bătrâneţe, ajungem să spunem că e prea târziu şi oricum, la orice vârstă, tot amânând, tot amânând, ne trezim că vine ceasul morţii şi viaţa noastră s-a irosit, s-a risipit. Nu ştim dacă o să avem şansa tâlharului de pe cruce, să ne recunoaştem păcatul şi să rostim rugăciunea: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”(Lc 23, 42) şi să auzim cuvântul de mângâiere rostit de Mântuitorul nostru, pe lemnul Crucii: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”(Lc 23, 43).„Astăzi – tot astăzi...! – vei fi cu Mine în Rai”. Deci nici ieri, nici mâine!

Aşadar, cuvântul din Evanghelia de astăzi să îl păstrăm în inimă şi să lucrăm la mântuirea noastră. Astăzi...! Să avem conştiinţa că trebuie să răscumpărăm vremea şi să renunţăm la ceea ce ne este nouă străin. Păcatul este un lucru străin fiinţei omeneşti, păcatul, săvârşit de protopărinţii noştri, Adam şi Eva, este o eroare care s-a produs în raiul lui Dumnezeu, nu ne aparţine, nu este firescul omului! Că omul a devenit nefiresc, a devenit nefiresc din cauza păcatului şi spunem acest lucru. Când vedem un om păcătos, spunem că nu este om sau că nu este firesc să se întâmple ce face el. Deci, trebuie să reconsiderăm viaţa noastră, să lucrăm la mântuirea noastră şi să avem conştiinţa că suntem cei ce influenţăm destinul omenirii, prin faptele pe care le săvârşim. Dacă facem cele bune, în bine, dacă facem cele rele, în rău. Casa noastră trebuie să se extindă la întreaga făptură, la întreg neamul omenesc. Şi să nu uităm că suntem creştini, botezaţi în numele Sfintei Treimi, şi aceasta este o datorie sfântă, de a deveni, cu adevărat, ceea ce am făgăduit la Botez şi am primit ca dar, atunci, după ce am fost cufundaţi în Cristelniţă, înconjurând Cristelniţa, Evanghelia şi Sfânta Cruce, cântând: „Câţi în Hristos v’aţi botezat, în Hristos v’aţi îmbrăcat”(Ga 3, 27). Amin!

^[1] Predică la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu), Parohia „Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul”, Leganes-Spania, 26 ianuarie 2014.