„De ce plângi? Pe cine cauţi?”[1]
Şi a fost că după aceea S’a dus într’o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii Săi şi mulţime multă. Iar când S’a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s’a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” Şi, apropiindu-Se, S’a atins de pat, iar cei care-l duceau s’au oprit. Şi i-a zis: „Tinere, ţie-ţi spun: Scoală-te!” Şi s’a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S’a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul”.
(Lc 7, 11-16)
Mă rog lui Dumnezeu să înţelegeţi cuvântul şi Duhului Sfânt să vă dăruiască fiecăruia după inima lui! M-am gândit, pentru astăzi, să vă vorbesc despre cuvântul Mântuitorului Hristos, din Evanghelie, Care, mângâind-o pe mama văduvă, dar şi văduvită de fiul ei, i-a zis: „Nu plânge!”. Aş vrea să pun acest îndemn în legătură cu altele două, rostite tot de Mântuitorul Hristos, dar în împrejurări diferite. Dacă ne aducem aminte, la finalul misiunii Sale, în timpul pătimirilor Sale, la un moment dat, văzându-le plângând pe femeile mironosiţe, Domnul le-a spus: „nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri!” (Lc 23, 28). Apoi, după Înviere, Mântuitorul, fiind căutat de Maria Magdalena la mormânt, a întrebat-o: „Femeie, de ce plângi? pe cine cauţi?” (In 20, 15) Ea i-a răspuns, crezând că este grădinarul: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus!” (In 20, 13) Atunci, Hristos a strigat-o pe nume şi i-a zis: „Maria!”, iar ea: „Rabuni!”, adică „Învăţătorule”! (In 20, 16). Nici unul din aceste trei cuvinte ale Mântuitorului nu se potriveşte unul cu celălalt, deşi între ele este o legătură extraordinară! Iisus Hristos nu a rostit, niciodată, vorbe la întâmplare. De aceea, ni se spune şi nouă că vom da seama de orice cuvânt care iese din gura noastră! Apoi, nu numai că Mântuitorul nu a rostit, vreodată, vreun cuvânt fără rost, dar cuvintele pe care le-a rostit nu au fost, nicicând, în contradicţie, ci, întotdeauna, ele au avut un singur scop: mântuirea noastră, a oamenilor!
Ar trebui să încep cu ultimul cuvânt, dar am să încep cu cel din mijloc, care spune: „nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri!”(Lc 23, 28). Acest cuvânt al Mântuitorului Hristos a fost rostit în împrejurări foarte grele, în care nu ştiu cine, dintre oameni, ar putea fi coerent şi în ceea ce spune. Să vizualizăm momentul: Iisus Hristos, după ce a fost bătut crunt, sub povara Crucii, pe care o căra pe dealul Golgotei şi aproape în agonia morţii, nu lasă nici măcar să fie plâns, jelit sau mângâiat! Altfel spus, El nu numai că nu a lăsat sentimentele să meargă înainte, deşi era om, dar, mai mult decât atât, i-a încredinţat pe oameni, încă o dată, de misiunea Lui, aceea de a-l mântui pe om, prin jertfa vieţii Sale. Spunându-le femeilor, Mântuitorul le spune, în fapt, tuturor oamenilor: „nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri!”(Lc 23, 28).Era momentul răstignirii şi, pentru că Celui Răstignit I se făcea o mare nedreptate, asupra poporului evreu plana un blestem, pe care el Însuşi şi l-a cerut. Pilat, după ce a încercat să le deschidă iudeilor ochii, le-a spus, în cele din urmă: „Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia!” (Mt 27, 24) Totuşi, oamenii, bărbaţi şi femei, au strigat într-un glas: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27, 25), blestemându-se, în acest fel, pe ei înşişi şi pe urmaşii lor. Acesta este motivul principal, pentru care Iisus Hristos le-a rostit femeilor îndemnul: „nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri!”(Lc 23, 28). Poate că avea în vedere şi faptul că, peste câţiva ani, Ierusalimul va fi ras de pe faţa pământului, iar oamenii, în mare majoritate, ucişi! Dar, cu siguranţă că i-a avut în vedere pe toţi oamenii, de atunci până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor! Dacă privim în jur, în casa, respectiv în familia noastră, dar şi în lumea în care trăim, observăm că ni se potriveşte acest cuvânt. Să ne plângem pe noi şi să ni-i plângem şi pe copiii noştri, pentru că zilele pe care le trăim sunt crunte, iar viaţa pe care o ducem este în contradicţie cu Dumnezeu şi cu poruncile Lui. Omul este în contradicţie cu el însuşi, cu familia lui, cu comunitatea din care se trage, cu întreaga lume şi chiar face din această contradicţie un motiv de bravură, zicând: eu nu sunt ca ceilalţi, sunt şi vreau să fiu deosebit, sau cool! Ne mândrim, bravăm, suntem teribilişti, deşi, în realitate, suntem oameni neputincioşi şi limitaţi, mai ales în relaţie cu Dumnezeu, dar şi cu aproapele nostru. Ce cumplit poate fi când îi vedem pe fiii noştri pe marginea prăpastiei şi nu putem face absolut nimic!
Acest cuvânt al Mântuitorului se referă, aşadar, la fiecare dintre noi, când suntem în postura să trăim o experienţă tragică, în familia pe care o avem, fie ea trupească sau duhovnicească. Este necesar să plângem şi este mântuitor să plângem! Unii Părinţi vorbesc despre darul lacrimilor despre lacrimi ca un dar al lui Dumnezeu. Lacrimile duhovniceşti nu sunt nici de deznădejde, nici de bucurie peste măsură şi nici din ceva ce înseamnă sentimente umane. Lacrimile duhovniceşti sunt izvorâte dintr-o căinţă profundă, din ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „metanoia”, adică schimbarea lăuntrică a fiinţei, a minţii şi a inimii, sunt lacrimi care vin în urma contemplaţiei dumnezeieşti, a revelaţiei, a descoperirii duhovniceşti şi pe care foarte puţini oameni reuşesc să le aibă. Noi ne căim de păcatele pe care le facem, plângem pentru ele şi ajungem, probabil adesea, să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Dar lacrimile adevărate ale căinţei sunt cele care transformă omul pe dinlăuntru! Lacrimile trupeşti sunt sărate şi fierbinţi: ele sunt bune pentru a cicatriza răni trupeşti, fiind sărate, şi pentru a îmblânzi suferinţa, fiind calde. Lacrimile duhovniceşti sunt, însă, cele care te transformă lăuntric, care îţi încălzesc fiinţa, care îţi tămăduiesc toate rănile şi care te fac să te desprinzi de pe pământ, ajungând să-L contempli pe Dumnezeu, în Treime închinat! Sunt necesare, însă, şi lacrimile trupeşti, fiindcă numai prin ele se ajunge la lacrimile duhovniceşti, la darul lacrimilor!
Să ne întoarcem la Evanghelia de astăzi, în care este vorba despre o femeie, care a rămas văduvă, dar care l-a pierdut şi pe unicul său fiu, la al cărui căpătâi plângea acum. Îl plângea pe el, dar se plângea şi pe ea! Vedeţi că se potriveşte cuvântul Mântuitorului: „pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Lc 23, 28)? Îl plângea pe el, dar se plângea şi pe ea, fiindcă a rămas singură pe lume şi nu mai avea cine să-i ajute la bătrâneţe. Aceste lacrimi au fost necesare, pentru că L-au îmblânzit pe Mântuitorul Hristos, pe Dumnezeu, care a decis să ia prematur viaţa acestui tânăr. L-au impresionat şi L-au făcut să se milostivească, încât s-a apropiat de ea şi i-a spus: „Nu plânge!”, apoi fără să aştepte răspuns, i l-a înviat pe fiul ei. Aşadar, sunt necesare şi lacrimile trupeşti, izvorâte din sentimente umane, întrucât pot să învie pe cineva din morţi, chiar dacă nu neapărat din moartea fizică. Dacă privim nu mai departe decât în familia noastră, observăm cum, de multe ori, în relaţia cu părinţii, copiii se comportă ca nişte oameni morţi: nu vor şi nu simt nimic din ceea ce vor părinţii să le transmită, dar, câteodată, lacrimile părinţilor înduioşează inima copiilor!
Cele mai importante lacrimi sunt, aşa cum am spus şi aşa cum ni le descoperă cel de-al treilea cuvânt al Mântuitorului Hristos, lacrimile duhovniceşti, lacrimile ca dar al lui Dumnezeu, pe care o femeie păcătoasă, cum era Maria Magdalena, le-a câştigat. Ea nu a ţinut seama de întunericul nopţii, de firea-i femeiască, fricoasă şi neputincioasă. Ea nu a ţinut seama de faptul că la mormânt erau soldaţi de pază şi care vor fi avut un caracter ca al tuturor soldaţilor din istorie. Ei nu i-a fost frică nici de moarte, pentru că se ducea la un mormânt, aşa cum ne este frică nouă să mergem în cimitir singuri. Acolo, lângă mormântul gol, ea plângea, pentru că Domnul nu mai era! Iisus Hristos, Care o ştia, Care îi ştia şi păcatele, dar îi ştia şi virtuţile şi i-a văzut şi lacrimile, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o: „Femeie, de ce plângi? pe cine cauţi?” (In 20, 15) Femeia I-a spus dorul inimii şi cauza lacrimilor ei: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus!” (In 20, 13) Iisus Hristos, Dumnezeu, i-a rostit numele: „Maria!” În acel moment, ei i s-a deschis mintea, inima şi toată fiinţa ei lăuntrică, a descoperit dumnezeirea şi a strigat: „Rabuni!”, adică „Învăţătorule”! (In 20, 16).
Aşadar, să înţelegem conotaţiile foarte profunde şi foarte duhovniceşti ale cuvântului evanghelic de astăzi, dincolo de ceea ce ne înfăţişează tabloul pe care Sfântul Evanghelist Luca ni l-a propus. Dincolo de convoiul funerar, unde era un tânăr, dincolo de suferinţa mamei, care ar impresiona orice om, oricât ar fi el de tare la fire sau de rece la suflet, dincolo de lacrimile trupeşti, care sunt necesare pentru noi şi pentru copilaşii noştri, pentru ceea ce se întâmplă în lume şi pentru felul în care se trăieşte, în care trăim şi în care trăiesc copiii noştri, dincolo de toate acestea, noi trebuie să ajungem la lacrimile căutării lui Dumnezeu, respectiv ale căutării Domnului Hristos! Atunci, vom auzi şi noi, la un moment dat, poate unii după puţină vreme, iar alţii după o viaţă întreagă de plâns: „De ce plângi? pe cine cauţi?” (In 20, 15) Noi o să răspundem, în neştiinţa şi în micimea noastră, că Îl căutăm pe Domnul, dar nu ştim unde să Îl găsim. Dumnezeu ne va striga pe nume. Ştiţi cum trebuie să răspundem? Cu un alt cuvânt al Scripturii: „Iată-mă, Doamne!” (FA 9, 10). Amin!
[1] Predică la Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain), Mânăstirea „Sfântul Proroc Ilie”, Băişoara, jud. Cluj, 06 octombrie 2013.