„Vrăjmaşii omului
sunt casnicii lui!”[1]
Am ascultat cu atenţie cuvintele Sfintei Evanghelii, care ne creează o stare de neputinţă şi de nedumerire. A iubi pe vrăjmaşii noştri este un ideal care ni se pare foarte greu de împlinit, deşi este o poruncă dumnezeiască şi trebuie tratată ca atare. Iar, dacă este poruncă dumnezeiască şi ne priveşte, înseamnă că se poate şi împlini! Cel care a reuşit pe deplin să împlinească acest ideal a fost Însuşi Poruncitorul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, nu numai că i-a iertat pe vrăjmaşii Lui, ci S-a dat pe Sine, Şi-a jertfit viaţa, Şi-a vărsat sângele, pe lemnul Crucii, pentru mântuirea lor şi a întregii omeniri. De-aici convingerea că această poruncă dumnezeiască se poate împlini de către om, că este valabilă şi ne priveşte!
Astăzi, aş vrea să mă opresc tot la un cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne spune că „duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt 10, 36). Deci, cei dintâi vrăjmaşi sau cei mai „apropiaţi” sunt cei din casa ta. De pildă, nu de puţine ori, pruncii îi socotesc pe părinţii lor ca fiind cei mai înverşunaţi duşmani, procedând în consecinţă, prin atitudine şi comportament. Aşa se comportă copiii cu părinţii lor, mai ales în ziua de astăzi, ca şi cum ei ar fi cei mai mari duşmani, fapt pe care-l şi spun, adesea. În acelaşi timp, soţii, care, la început, îşi declarau iubirea unii altora, ajung să trăiască într-o vrajbă de nedescris şi într-o înstrăinare foarte greu de purtat. Sunt lucruri pe care le cunoaştem şi pe care, probabil, chiar le-am trăit, în familiile din care provenim sau pe care le-am format. Aşadar, dincolo de vrăjmaşii care ne vor răul, care nu ne vor în viaţă ori în poziţiile sociale pe care le avem sau în bunăstarea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, cei mai apropiaţi vrăjmaşi ai noştri sunt casnicii noştri!
Cuvântul evanghelic de astăzi, afirmând că şi păgânii fac la fel ca noi, iubindu-i pe cei care îi iubesc, avertizează că nu este nici o diferenţă între noi şi aceşti păgâni, or ar trebui să fie o diferenţă, pentru că noi suntem creştini! Dacă suntem atenţi, prin faptul că îi iubim pe cei care ne iubesc şi nu ne depăşim condiţia, astfel încât să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri, ajungem să fim urâţi tocmai de cei pe care îi iubim sau, la rându-ne, ajungem să-i urâm tocmai pe cei ce ne iubesc, şi-atunci devenim mai răi decât păgânii! De la iubire la ură, de multe ori, se trece foarte uşor şi, ca să înţelegem aceasta, nu trebuie să privim dincolo de ograda noastră...! Ca să înţelegem, putem să medităm la ceea ce li se întâmplă oamenilor mari din această lume, care au viaţa pusă pe tapet, încât poate toată lumea să îi privească. Vedem, prin mass-media, cum cele mai mari iubiri au sfârşit foarte rău. Mă refer, aici, de pildă, la actori, care fac din viaţa lor o scenă, şi pentru noi, cei care îi privim, dar şi pentru ei, cei care o trăiesc, aceasta deoarece se mint la nesfârşit şi trăiesc, parcă, în pielea personajelor pe care le joacă!
Pentru noi, creştinii, facerea de bine nu are condiţii! Dacă nu reuşim să facem binele, inclusiv celor care nu au aceleaşi sentimente ca noi, ajungem să fim mai rău decât păgânii. Dacă facem bine celor care ni-l fac, la rându-le, nouă, nu numai că nu putem avea mulţumire, ci ajungem la o oarecare obligaţie şi la o legătură nefirească a lucrurilor, în sensul în care te simţi, permanent, obligat să faci binele celui care îţi face binele şi, până la urmă, aceasta devine o povară foarte grea. Gândiţi-vă doar la darurile care se fac în mod obişnuit. Primeşti un dar, apoi dăruieşti, la rându-ţi, şi tot aşa, iar, până la urmă, dăruirea devine o povară foarte grea, că nu mai ştii ce să inventezi, darul ajungând să nu mai fie o bucurie, ci devenind o grea povară! Şi, când se termină cu darurile, se termină şi cu iubirea, considerând că ceva s-a întâmplat sau că s-a răcit legătura respectivă.
Împrumutul – şi, dacă aveţi această experienţă, cu siguranţă îmi veţi da dreptate – înseamnă, de cele mai multe ori, un duşman în plus. Atunci când dai ceva cu împrumut, în special bani, se ajunge ca aceştia să nu poată fi înapoiaţi, iar datornicul respectiv nu te mai cunoaşte, îţi întoarce spatele, te părăseşte, te vorbeşte de rău şi, adesea, îţi devine chiar duşman. Am şi ajuns, astfel, la un proverb românesc care spune – nu de ieri, de alaltăieri – „Fă binele şi aşteaptă răul! ” Iată că, făcând lucrurile pe care le fac şi păgânii, dacă nu ne autodepăşim, împlinind porunca Domnului Hristos de a „nimic nădăjduind” în schimb, ajungem să fim mai rău decât ei!
Mai important este faptul – şi despre aceasta am vrut eu să vă vorbesc, astăzi – că, în casa noastră, Dumnezeu îngăduie o nevoinţă care aduce mai mare folos duhovnicesc decât o nevoinţă pe care ne-am impune-o noi, cu de la noi putere. O spun din experiența monahală, dar şi din experienţa de familie.
O să încep cu experienţa monahală, ca unul care am trăit, douăzeci de ani, într-o mânăstire de obşte. Viaţa călugărească de obşte este forma ideală de a te împlini duhovniceşte, în monahism, mai mult decât cea sihăstrească, pustnicească, care este mai râvnită de monahi şi care presupune a te retrage de unul singur, undeva, şi a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, luptându-te mai mult cu duhurile nevăzute decât cu cele văzute. Despre viaţa singuratică, Părinţii spun că poate fi dusă de cei care au fost trecuţi prin focul obştii, al comunităţii monahale. Netrecând prin obşte, un asemenea călugăr riscă să-şi piardă sufletul. Dacă aţi citit vreodată Patericul sau anumite cărţi duhovniceşti despre viaţa monahală, veţi vedea că mulţi pustnici au fost biruiţi de ispita celui rău. De aceea viaţa monahală de obşte, aşa cum am spus, este ideală pentru devenirea unui călugăr, pentru că, vrând-nevrând, în traiul acesta apar probleme cu celălalt. Mai exact, în situaţii limită, celălalt scoate din tine tot ce ai mai rău, te determină să zici, să faci, să simţi anumite lucruri, care nu au nimic în comun cu poruncile dumnezeieşti, ci dimpotrivă. În situaţii limită, prin intermediul celuilalt îţi sunt reliefate patimi foarte grele, cum ar fi, de pildă, mânia sau mândria, care sunt păcate de căpetenie. Atunci, trebuie să îţi dai seama că aproapele tău, respectiv monahul de lângă tine, conştient sau inconştient, îţi este cel mai mare binefăcător, pentru că te descoperă aşa cum eşti tu, cu patimile pe care le ai şi cu care trebuie să te lupţi, ca să scapi de ele. În virtutea acestor lucruri, spun Sfinţii Părinţi că viaţa monahală de obşte este forma ideală, pentru devenirea duhovnicească, în cinul călugăresc!
Trecând de la viaţa monahală la viaţa de familie, observăm că se întâmplă acelaşi lucru. Aproapele tău, respectiv soţul, soţia sau copiii, mai ales în situaţii limită, ajunge să îţi descopere cine eşti în realitate. Atunci, trebuie să ne dăm seama că vrăjmaşii omului, care sunt casnicii lui, sunt şi cei dintâi care merită iubirea noastră, aşa cum ne porunceşte Mântuitorul Hristos, în Evanghelia de astăzi!
Vă fac un îndemn: nu trebuie să renunţăm! În general, se renunţă la viaţa de familie, mai mult decât la monahism, fiindcă în viaţa monahală lucrurile se conştientizează mai bine decât în lumea în care trăim astăzi. Acolo, programul de rugăciune, programul de ascultare, viaţa de zi cu zi, toate te duc mai departe; efectiv, te duce valul, aşa încât nu poţi să derapezi foarte grav! Aici, în lumea în care trăim, lucrurile stau cu totul altfel, pentru că există mai multe opţiuni: poţi să dezertezi, poţi să divorţezi, poţi să-i excluzi din viaţa ta pe cei care sunt din plămada ta, pe cei ce au devenit însăşi făptura ta, pentru că, în Taina Cununiei, cei doi devin un singur trup. Se renunţă şi se renunţă foarte uşor! Este adevărat că, în ultima vreme, şi noi, părinţii duhovnici, după multă chibzuinţă şi când avem cazuri cu ani de teroare în familie, îngăduim, nu neapărat binecuvântăm, divorţul, dar voia lui Dumnezeu este să ne mântuim, să ne călim duhovniceşte, în focul pe care ni l-am ales singuri. Viaţa monahală este o opţiune, viaţa de familie este o opţiune, noi le-am ales, şi unii şi alţii! Trebuie să ne responsabilizăm, în aşa măsură încât să ne clădim şi pe noi înşine, dar şi pe ceilalţi, aşa cum ne vrea Dumnezeu!
Revenind, vă mai spun, încă o dată, că orice nevoinţă, pe care o încercăm, o experimentăm şi ne-o luăm din proprie iniţiativă, nu are atâta valoare câtă valoare are nevoinţa pe care Dumnezeu ţi-o dă şi pe care o îngăduie, în familia din care provii, în comunitatea în care trăieşti, până acolo încât să rabzi şi nedreptatea! Sfinţii Părinţi spun că răbdarea nedreptăţii aduce atâta har şi atâta folos duhovnicesc, cum nu poate aduce nici o nevoinţă, nici măcar postul, rugăciunea sau alte exerciţii duhovniceşti.
Aşadar, Evanghelia de astăzi ne propune o viaţă înaltă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă” (Mt 5, 44), a da împrumut fără să cerem nimic în schimb. Ni se promite că, dacă vom face aşa, vom deveni fii ai Celui Preaînalt! Nu numai că vom deveni fii ai Celui Preaînalt, dar vom deveni asemenea Lui, Care este bun şi îngăduitor, chiar cu cei nemulţumitori şi răi! În concluzie, Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată calea pentru a reuşi să îi iubim pe vrăjmaşii noştri, mai ales pe cei din familia noastră trupească, dar şi din cea duhovnicească: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este!” Amin!
[1] Predică la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor), Catedrala Mitropolitană, Cluj-Napoca, 29 septembrie 2013.