„Puţin credinciosule,
de ce te-ai îndoit?”[1]
Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Şi dând drumul mulţimilor, S’a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo.
Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s’au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. El i-a zis: „Vino!” Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s’a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă! ” Iar Iisus, întinzându-Şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” Şi suindu-se ei în corabie, vântul s’a potolit. Iar cei din corabie I s’au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! ”
Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret.
(Mt 14, 22-34)
Avem bucuria să ne aflăm, astăzi, în biserica şi în comunitatea dumneavoastră, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, care îmi spunea, aseară, că va ajunge, cât de curând, în această parohie şi că îl interesează îndeaproape soarta credincioşilor din Valea Drăganului. De aceea, suntem înainte-mergători Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit, care vă transmite, prin noi, binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale. În acelaşi timp, îmi exprim şi eu bucuria proprie de a fi prezent, astăzi, aici, pentru că eu îl cunosc pe părintele Valentin de foarte mulţi ani, din 1996, când el era elev seminarist, iar eu pedagog şi duhovnic la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. Iată, deci, o legătură duhovnicească de foarte mulţi ani, care s-a materializat într-un preot cuminte, sârguincios, care a slujit Biserica cu hărnicie şi cu demnitate. Parohia dumneavoastră a înflorit, deja, după venirea lui aici, şi nădăjduim că se va dezvolta din ce în ce mai mult. Trăim vremuri grele şi Biserica are nevoie de oameni cu adevărat credincioşi, care să se pună în slujba lui Dumnezeu, trup şi suflet, cu timp şi fără timp!
Pentru comunitate, pentru Biserica noastră, în general, sunt foarte importanţi slujitorii altarului, urmaşii Apostolilor. În Evanghelia de astăzi, ni se descoperă tocmai acest lucru. Aţi auzit, adesea, despre Biserică, vorbindu-se cum că ea este ca o corabie, care pluteşte pe valurile acestei lumi şi care ne conduce la limanul mântuirii, Împărăţia lui Dumnezeu. În Evanghelia de astăzi, este vorba despre o corabie care, fiind pe valurile mării, se clătina, fiindcă o furtună puternică făcea ca ea să fie în primejdie, gata să se scufunde. În corabie se aflau cei doisprezece Apostoli, dar Mântuitorul Iisus Hristos lipsea dintre ei. Bineînţeles că lipseau şi oamenii de rând, căci rămăseseră pe mal ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Aţi ascultat, duminica trecută, citindu-se despre minunea înmulţirii pâinilor, moment când Hristos a hrănit cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, ceea ce înseamnă cel puţin cincisprezece mii de oameni. Uitaţi-vă în jur şi vedeţi că, în biserică, sunt mai multe femei şi copii decât bărbaţi. Aşa va fi fost şi atunci, aşadar erau cel puţin cincisprezece mii de oameni, pe care Iisus Hristos i-a hrănit cu cinci pâini şi doi peşti. Dar, această minune nu i-a impresionat nici pe ucenici şi nici pe oameni. Ei veniseră acolo ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să ceară alinarea suferinţelor lor, să îşi tămăduiască bolnavii. După ce i-a şi hrănit – se spune foarte clar şi Evanghelia de astăzi începe cu acelaşi cuvânt – Iisus Hristos i-a silit pe ucenici să urce în corabie, până El va da drumul mulţimilor, probabil în felul în care se întâmplă, şi astăzi, în Biserică. Mă refer la faptul că, de fiecare dată când veniţi la Sfânta Liturghie, în unele locuri se obişnuieşte să se miruiască, la sfârşitul slujbei, sau să se dea anafură, cum ar fi corect, iar în catedrale şi în bisericile cu tradiţie, se cere binecuvântare preotului, când se iese afară din locaşul de cult. Deci, e aproape sigur că fiecare om a trecut prin faţa Mântuitorului Hristos şi a beneficiat de o privire, de o mângâiere şi de un cuvânt bun. Deşi au fost hrăniţi, mângâiaţi şi vindecaţi, au rămas, pe mai departe, insensibili la mesajul pe care Domnul l-a transmis ucenicilor şi oamenilor. Se pare că Iisus Hristos era supărat pe atitudinea oamenilor şi mai ales a Apostolilor. De aceea, i-a silit pe ucenici, i-a obligat, i-a forţat să urce în corabie şi să plece fără de El. Şi, au plecat...! El a dat drumul mulţimilor şi S-a suit în munte să se roage. Au trecut ore în şir, până spre dimineaţă, timp în care Mântuitorul s-a rugat singur, oamenii s-au împrăştiat pe la casele lor, iar Apostolii, în corabie, se luptau cu valurile. Erau în primejdie de moarte, pentru că nu era cu ei Învăţătorul lor, Mântuitorul Iisus Hristos, dar şi pentru că nu L-au înţeles, nu au înţeles cuvântul propovăduit. Nu cu mult timp înainte de înmulţirea pâinilor, trei dintre Apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, au fost pe Muntele Taborului, L-au văzut pe Iisus Hristos Schimbat la Faţă şi au auzit, din cer, glasul Tatălui, care a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultaţi!” (Mt 17, 5). Însă, ne spune Evanghelia, ei s-au limitat la o dorinţă foarte egoistă. Petru se adresează Mântuitorului şi Îi spune: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi una lui Ilie” (Mt 17, 4), adică să fim în permanenţă în această atmosferă şi să nu mai plecăm de aici, că este foarte bine. Dar cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl nu a devenit lucrător în fiinţa lui şi nici în a celorlalţi Apostoli!
Pe de altă parte – şi am să revin – minunea înmulţirii pâinilor s-a întâmplat de două ori. A doua oară au fost de faţă peste patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Din nou, Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, dar, pentru că nu au înţeles nici de această dată, El le-a reproşat pe faţă şi le-a zis: „Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v’aţi săturat” (In 6, 26), mă urmaţi pentru că vă pot hrăni, fără să munciţi, pentru că ştiţi că am să vă dau să mâncaţi şi să beţi dar – şi atunci trece Iisus Hristos în alt registru şi le spune – numai „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In 6, 54)Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă. Şi s-au smintit ei şi L-au părăsit, nemaiaşteptând să li se dea drumul. Cei peste patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, i-au întors spatele şi au plecat. Deci, mesajul evanghelic nu a ajuns în inima lor. Mintea lor nu a reuşit să priceapă şi s-au limitat doar la pâinea cea de toate zilele, pe care o doreau nemuncită. De asemenea, Apostolii se simţeau în siguranţă alături de Mântuitorul Hristos, vedeau minunile pe care le făcea, au cunoscut slava Lui, văzându-L Schimbat la Faţă, pe Muntele Taborului, dar nu au înţeles mare lucru, încât Domnul, supărat, i-a silit să se urce în corabie şi să plece fără El. Cândva, spre dimineaţă, când nu mai aveau nici o nădejde, apare Hristos, umblând pe mare, şi lor li se pare că e o nălucă, ceea ce demonstrează, cu plus de măsură, că nu Îl cunoşteau, nici nu Îl recunoşteau. Dacă lor li se părea că Iisus Hristos era o nălucă, înseamnă că nu L-au cunoscut cu adevărat, deşi L-au văzut, pe Muntele Taborului, Schimbat la Faţă, adică I-au văzut adevărata Lui identitate!
Sunt câteva probleme majore pe care ni le sugerează Evanghelia de astăzi. Adică, să fim în corabie, în biserică, să ne hrănim de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu, inclusiv de pâinea cea de toate zilele, pe care o cerem în rugăciunea „Tatăl nostru”, să ne bucurăm de ploaia şi de soarele care se revarsă asupra celor buni şi asupra celor răi, asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, să avem parte de toate acestea şi, totuşi, să nu ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu...?! Adevărata cunoaştere ni se descoperă în finalul Evangheliei de astăzi. Apostolul Petru, ca să se convingă că Iisus Hristos nu este o nălucă, Îi cere Domnului să poată merge şi el pe apă, iar Hristos îi porunceşte să vină la El. Petru îşi aruncă haina şi începe să meargă pe apă, precum Hristos, dar, îndoit fiind în inima lui, a început să se scufunde în valuri şi a strigat: „Doamne, scapă-mă! ”. Hristos i-a întins mâna, l-a scos afară din valuri şi s-au urcat împreună în corabie. Acolo, toţi Apostolii au îngenunchiat, I s-au închinat şi au mărturisit că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu! Acesta este adevărul pe care Iisus Hristos îl voia în mintea şi în inima Apostolilor, dar şi a tuturor oamenilor. Or, în mintea şi în inima lor, oamenii aveau pâinea cea de toate zilele, adică această viaţă pământească şi trecătoare, iar, Apostolii nu aveau cu mult mai mult!
Aceasta era tristeţea Domnului Iisus Hristos... ! Aceasta a devenit şi tristeţea noastră, a slujitorilor sfântului altar. Am spus-o, nu o dată, şi, chiar dacă risc să mă repet, am să o fac şi de această dată, ca unul ce cunosc foarte multă lume, fiindcă la Nicula, dar şi la Catedrala din Cluj, suntem înconjuraţi de foarte mulţi credincioşi. Să ştiţi că, din zecile de mii sau sutele de mii de oameni, pe care i-am întâlnit, în cei peste douăzeci de ani de preoţie, de slujire a sfântului altar, foarte puţini oameni m-au întrebat ceva despre Dumnezeu. Pelerinii aceia mulţi, care vin, la Mânăstirea Nicula, sute de mii, credincioşii Catedralei, care vin, sute şi mii, credincioşii noştri, care participă, în duminici şi sărbători, la slujbele Bisericii, foarte puţini întreabă sau îi interesează ceva despre Dumnezeu. Tot ce întreabă este despre ei înşişi: despre lipsurile pe care le au, despre necazurile pe care le au, despre suferinţele şi bolile pe care le au! Ştiţi care este tragedia? Oamenii aceştia se caută pe ei înşişi, cu ei se şi întâlnesc! Şi, când se întâlnesc cu ei înşişi, îşi dau seama că sunt, dacă nu în prăpastie, cel puţin între valuri, dar nu sunt în stare nici măcar să spună, aşa cum a făcut-o Sfântul Apostol Petru, astăzi: „Doamne, scăpă-mă!”. Aceasta este tragedia lumii contemporane şi suferinţa noastră, a slujitorilor sfântului altar!
Este adevărat – şi trebuie s-o spun – că şi noi, preoţii, suntem în culpă! Evanghelia de astăzi ne descoperă şi pe noi! De multe ori, conducem o corabie, o comunitate creştină, fără să Îl avem la cârmă pe Iisus Hristos. Îl ignorăm, Îl neglijăm, Îl ascundem, dincolo de catapeteasmă, în sfântul altar! Îl dăruim foarte puţin şi cu zgârcenie, de pildă în Sfânta Împărtăşanie! Câţi s-au împărtăşit, astăzi, la Sfânta Liturghie? Copilaşii şi credincioşii care au venit cu mine, de la Catedrală. Nu este corect! Să îi cereţi părintelui duhovnicesc, respectiv părintelui Valentin, ca măcar câţiva, în fiecare duminică şi sărbătoare, rând pe rând, după ce vă pregătiţi, vă spovediţi, postiţi puţin, să vă împărtăşiţi, la Sfânta Liturghie! Nu sunteţi numai spectatori sau cei care răspundeţi frumos la Sfânta Liturghie! Sunteţi împreună slujitori cu părintele dumneavoastră duhovnicesc, împreună liturghisitori, săvârşiţi Sfânta Liturghie dimpreună cu părintele Valentin. El este îmbrăcat în veşminte, este hirotonit, are harul preoţiei, cheamă Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, darurile de pâine şi vin se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, dar se împărtăşeşte numai el, şi credincioşii lui, nu sau o fac în număr mic, doar copilaşii. Oare numai copilaşii sunt vrednici, doar ei se vor mântui sau numai ei înţeleg? Să ştiţi că este o taină aici! Copilaşii îşi doresc să se împărtăşească, cel puţin cei care au fost aduşi de mici la Biserică şi, învăţaţi, aşteaptă momentul în care să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos. La Catedrală, duminica, zeci de copii abia aşteaptă momentul Sfintei Împărtăşanii! Cred că este mai mult decât educaţie şi obişnuinţă! Ei ştiu, simt, în inocenţa lor, ce înseamnă acest lucru şi răspund la chemarea Mântuitorului Hristos, care spune: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”! (Mt 19, 14)Deci, şi noi suntem în culpă, pentru că vă spunem ce vreţi să auziţi şi vă vindem ceea ce vreţi să cumpăraţi! Dumneavoastră sunteţi foarte pretenţioşi, noi, foarte abili, totul este foarte bine, călduţ, comod... şi atunci, Hristos pleacă din corabie şi nu Îi place nici de Apostolii Lui, nici de credincioşii Lui! Poate pleca din corabie şi pe noi să ne silească să trecem pe ţărmul celălalt. Ce înseamnă ţărmul celălalt? Ţărmul celălalt înseamnă împărăţia celui rău, a întunericului, unde este viermele cel neadormit şi focul cel nestins. Aceasta nu au înţeles Apostolii, când i-a silit, i-a forţat, i-a obligat să se urce în corabie fără de El şi să treacă pe ţărmul celălalt. Nu şi-au închipuit ce înseamnă ţărmul celălalt! Au trăit, însă, frica, groaza şi teroarea furtunii de pe mare, ca să îşi dea seama ce înseamnă să nu Îl ai pe Hristos în corabie. Or, noi, preoţii, trebuie să ne dăm seama de acest lucru şi să nu Îl scoatem pe Hristos din corabia vieţii noastre, a Bisericii, a comunităţii creştine, care este cea mai importantă.
De aceea, noi trebuie să luăm în serios viaţa creştină! Noi, preoţii, trebuie să vă propovăduim Evanghelia întreagă, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos, nu numai părţile care ne convin şi unora, şi altora. Iar dumneavoastră, de asemenea, să ascultaţi de glasul Bisericii, pentru că, altminteri, riscaţi să ajungeţi să Îi întoarceţi spatele lui Dumnezeu, să vă smintiţi de El şi de slujitorii Lui sau, poate, întâi de slujitorii Lui şi după aceea de El...!? Ajungeţi să Îi întoarceţi spatele Domnului şi să Îl părăsiţi, pentru că nu înţelegeţi ce înseamnă Dumnezeu. Şi se vede, pe zi ce trece, că nu înţelegem, din faptul că nu ne împărtăşim. Dacă Hristos ne-a spus clar: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In 6, 54), şi oamenii nu se mai împărtăşesc, aceasta dovedeşte că viaţa creştină este foarte slabă! Ne împărtăşim o dată pe an, în Postul Paştilor şi, probabil, după câteva zile de post, postim o săptămână sau trei zile. Nu mai postim cele patru posturi de peste an. Câţi creştini de-ai noştri mai postesc miercurea şi vinerea sau toate cele patru posturi de peste an sau măcar Postul Paştilor integral? Foarte puţini şi din ce în ce mai puţini! De aceea, din ce în ce mai puţini se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos!
Viaţa creştină se întreţine prin aceste lucruri, pe care noi le avem în practică. Fără de ele, viaţa creştină se secătuieşte, sărăceşte, iar noi devenim ignoranţi sau ritualişti. Am obişnuit să venim la slujbe, să împlinim toate cele rânduite de Biserică, dar punem accent mai ales pe slujbele de înmormântare, de pildă. De multe ori, este mai important pentru noi să împlinim nişte tradiţii, la o înmormântare, decât să facem toată slujba înmormântării, că este prea lungă. Vedeţi? Mai bine împlinim tradiţiile, care sunt foarte costisitoare, şi nu avem răbdare să stăm două ore, atât cât ar dura slujba de înmormântare! Este adevărat – ca paranteză – în Cluj, în trei sferturi de oră trebuie să ieşi din capelă, pentru că urmează altă înmormântare, şi ai un sfert de oră la dispoziţie să pui şi coroanele peste răposat. Dar este important să dai pomană cât mai mult, iar masa de după înmormântare să dureze două sau trei ceasuri...!? Nu!
Aşadar, este important să ne practicăm credinţa, pentru că ea întreţine viaţa duhovnicească! Trebuie să mergem duminica la biserică, pentru că este ziua Domnului. Eu nu îmi pot închipui duminica fără biserică! Cum este ziua Domnului, dacă nu mergi la biserică? Este o zi ca oricare alta! Oamenii nu au mai mers la biserică, ba au îndrăznit să şi muncească duminica, apoi au considerat că este o zi care face parte din week-end şi trebuie să ne distrăm, să fim cât mai departe de biserică şi de comunitatea din care facem parte, să ne simţim bine, să fim singuri şi să ne lase toată lumea în pace, inclusiv Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm şi în particular, dar mai ales în biserică, împreună! Este foarte importantă rugăciunea comună! Ştiţi prea bine acest verset din Scriptură: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20)! Trebuie să postim, miercurea, vinerea şi în cele patru posturi de peste an! Trebuie să ne spovedim adesea, nu numai în Postul Paştilor! Toate acestea, dacă le facem, cu dezlegarea preotului, ne dau posibilitatea să ne împărtăşim, din ce în ce mai des, cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, astfel dobândind viaţa, adică devenind, deja din această lume, veşnici şi nemuritori, încât, atunci când ne vom muta din această lume, să ne mutăm aşa cum se mută sfinţii, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Amin!
[1] Predică la Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii), Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae”, Valea Drăganului, jud. Cluj, 25 august 2013.