Cum ajungem să‑i iubim
pe cei ce ne fac rău?
Recunoscând că, de fapt, ei sunt cei mai mari binefăcători ai noștri…!
În devenirea monahală se recomandă viața de obște, înaintea celei idioritmice sau pustnicești. Unul din motivele experimentate este acela că în obște te descoperi pe tine însuți așa cum ești în realitate. Conviețuirea presupune tăierea voii personale care scoate la iveală adevărata ta personalitate.
Astfel, cel ce este „în formare”, nu de puține ori, trebuie să facă „ascultări” imposibile sau fără logică. Reacția imediată, dacă nu reușește să se controleze, descoperă patimile lăuntrice, ținute în frâu sau ascunse foarte bine, cum ar fi: mândria, mânia, lenea, invidia… Dar, și fără să fii pus la „încercare”, viața de obște, prin faptul că membrii comunității sunt caractere diferite, te „radiografiază” sau îți pune diagnosticul adevărat. Luând seama la tine însuți, cu străduință și rugăciune, cu ajutorul duhovnicului și nu mai puțin a celor care îți fac rău, vei reuși să devii om și, de ce nu, sfânt!
Dacă așa stau lucrurile în viața monahală, nu cu totul diferit stau în cea lumească! Omul este prin definiție ființă comunitară; cel care se exclude comunității și comuniunii nu se mai poate numi om și te poți aștepta de la el la ce‑i mai rău!
Din experiență cunoaștem că răul făcut de cel de lângă tine, intenționat sau nu, dacă este gestionat duhovnicește, devine favorabil ție, astfel încât îți poate determina, cu voia și știrea Domnului, traiectoria vieții în direcția dorită și definindu‑ți însăși viața!
***
Ce e mai important: să faci binele sau să nu faci răul?
A face binele este important…! Să nu faci răul este important…! Să devii bun este cel mai important!!! Or, dacă faci binele vei ajunge bun, dar dacă nu faci răul, nu e sigur...!