Sfinţii şi sfinţenia în lumina Taborului...!
S‑a rânduit ca în aceste seri duhovniceşti din perioada Postului Adormirii Maicii Domnului să medităm împreună la sfinţenie şi la sfinţi, temă pe care, de altfel, trebuie s‑o prezint în această seară.
Aş începe prin a vă invita, aşa cum a făcut‑o Hristos cu cei trei Apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, să urcăm pe Muntele Taborului şi să fim părtaşi şi martori la ceea ce s‑a întâmplat acolo. Pentru că pe Muntele Taborului, cei trei Apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, s‑au întâlnit cu însăşi sfinţenia şi cu doi sfinţi. Cu însăşi sfinţenia pentru faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos Şi‑a arătat adevărata Lui identitate, dumnezeirea și slava Sa. Hristos în slavă nu era singur ci alături, de‑a dreapta şi de‑a stânga, erau doi mari sfinţi, şi anume: Moise şi Ilie.
Iubiţi creştini! Suntem chemaţi, în această seară, să medităm la sfinţenie şi la sfinţi, în lumina Taborului, adică la persoana Mântuitorului şi la cei doi sfinţi, Moise şi Ilie – exemple care ne stau la îndemână şi pe care trebuie să le urmăm pentru a ne sfinţi viaţa. Mântuitorul Hristos Şi‑a arătat adevărata Sa identitate, dumnezeirea Sa, pentru ca Apostolii şi, prin ei, întreaga omenire să nu se îndoiască niciodată de faptul că El este Dumnezeu adevărat şi Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, că El este Lumina lumii, că El este Cel în care trebuie să ne împlinim unul fiecare şi să ne îndumnezeim. Imaginea concretă a îndumnezeirii omului o putem intui în momentul schimbării la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest tablou trebuie să ne determine pe noi, creştinii, să dorim din tot sufletul să ne sfinţim viaţa, să ajungem la îndumnezeire şi să intrăm în slava lui Dumnezeu, alături de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Lui. Grija principală a Domnului în momentul schimbării la faţă, în ceea ce‑i priveşte pe Apostoli şi pe noi, pe toţi, a fost să nu se îndoiască de El şi de dumnezeirea Lui.
Iar cele două personaje, Moise şi Ilie, sunt doi oameni sfinţi a căror principală activitate în viaţa pământească a fost aceea de a apăra adevărata credinţă. Despre Sfântul Ilie vă aduceţi aminte pentru că sărbătoarea lui este foarte aproape de acest moment. Propovăduirea lui este sintetizată în următoarea întrebare: „De ce şchiopătaţi cu ambele picioare?”, adresată poporului ales care a rătăcit de la credinţa cea adevărată. Nu se poate şchiopăta cu ambele picioare, se poate şchiopăta de un picior. Dacă şchiopătezi de ambele picioare, te prăbuşeşti. Aceasta era starea în care se afla poporul ales în momentul propovăduirii Sfântului Ilie Tesviteanul. S‑au prăbuşit, erau în prăpastie, credinţa lor nu era cea dreaptă şi Dumnezeu i‑a lepădat de la faţa Lui. În ceea ce‑l priveşte pe Moise, prin el poporul ales, și respectiv, întreaga omenire, a primit tablele legii, adică cele zece porunci, iar prima şi cea mai importantă este: „Eu sunt Domnul Dumnezeu, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”. Prima și cea mai importantă poruncă este a crede în Dumnezeu cu adevărat! Rezumând, în ceea ce‑i priveşte pe Moise şi Ilie, prima condiţie a sfinţeniei lor este adevărata credinţă, dreapta credinţă. Fără dreapta credinţă, faptele şi străduinţa noastră nu au valoare, pentru că nu au scop, nu au reper. Omul nu poate să se împlinească decât în adevăr. Iar Adevărul care ne stă înainte astăzi este învăluit în lumina Taborului şi ne spune peste veacuri: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa...!”. Deci singurul adevăr valabil, care ne poate sfinţi viaţa şi în care ne putem împlini este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar exemplele care ne stau la îndemână astăzi, în lumina Taborului, sunt doi oameni care şi‑au sfinţit viaţa şi s‑au împlinit, anume: Moise şi Ilie!
Aceste lucruri să le avem în conştiinţa noastră duhovnicească şi să ne străduim să nu rătăcim. Adesea suntem tentaţi să rezumăm credinţa noastră la lucruri foarte simple sau la un Dumnezeu abstract, de care nu ne putem atinge şi pe care nu‑L putem cunoaşte. Or, Dumnezeu Iisus Hristos, astăzi, în lumina Taborului, S‑a lăsat cunoscut, Şi‑a arătat adevărata Lui identitate. Dumnezeu Iisus Hristos, astăzi, în lumina Taborului, Şi‑a pus martori, doi oameni, care au reuşit să‑şi împlinească personal menirea ontologică, dar au reuşit să‑i împlinească și pe alţi oameni care i‑au ascultat la vremea lor.
Închei cu un cuvânt al Sfintei Scripturi care ne dă o mare nădejde şi în care se regăsesc aceşti doi oameni sfinţi, Moise şi Ilie. Cunoaştem despre Ilie că a fost răpit cu trupul la cer, că el n‑a murit şi că va veni şi va muri de moarte martirică, la sfârşitul veacurilor. Despre Moise cunoaştem că a murit, dar nimeni nu i‑a mai găsit mormântul şi osemintele. Iar Sfântul Apostol Iacob, care a fost martor al schimbării la faţă, vorbeşte în epistola sa despre lupta îngerului cu diavolul pentru trupul lui Moise. De ce? Pentru că oamenii Vechiului Testament, până la Hristos, erau destinaţi șeolului, iadului. Or, dacă îngerul s‑a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise, putem crede că n‑a ajuns în iad. Cuvântul evanghelic în care se regăsesc cei doi sfinţi şi care poate fi marea noastră nădejde și mângâiere îl găsim în Evanghelia după Ioan, capitolul 5, şi îl auziţi adesea la înmormântări sau sâmbăta, când se face prăznuire pentru cei morţi: „Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M’a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s’a mutat din moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24). Amin!