Tunderea în monahism – înmormântare și nuntă!
Am asistat cu toţii, în această seară, deopotrivă, la o slujbă de înmormântare şi la o cununie.
Slujbă de înmormântare, pentru că sora Parascheva s‑a lepădat de lume şi de toate ale ei, le‑a înmormântat odată cu numele ei de mirean, şi cununie pentru că s‑a făgăduit, iată, Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi s‑a logodit, primind chipul monahicesc, care aşa se şi numeşte – logodirea marelui şi îngerescului chip.
Dar această înmormântare care s‑a săvârşit mai înainte şi, de asemenea, logodirea marelui şi îngerescului chip sunt lucruri care îşi au doar începutul astăzi. Întreaga ei viaţă se va strădui să înmormânteze trecutul şi consecinţele lui şi, de asemenea, să se dăruiască Domnului continuu, permanent, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, până la sfârşitul vieţii ei şi chiar dincolo. Numele pe care l‑a luat astăzi este unul providenţial. „Paraschevi” înseamnă „vineri”, iar Cuvioasei Parascheva îi spunem şi Sfânta Vineri. Acest nume trebuie s‑o definească şi să devină o vinere a răstignirii pentru întreaga ei viaţă. Când a ajuns înaintea preoţilor, s‑a aruncat la picioarele lor, în faţa Sfântului Altar, şi s‑a răstignit. Şi încă o dată, această răstignire începe astăzi şi se va sfârşi odată cu ultima suflare pe acest pământ. Viaţa monahului, dacă aţi ascultat cu atenţie cele ce s‑au rostit mai înainte, este o succesiune de suferinţe după care se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu. Pentru că monahul trebuie să ia chipul lui Hristos, în el să se oglindească în permanenţă chipul Lui şi nu altul decât al pătimirilor Lui. Aţi auzit rostindu‑se, a fi batjocorit, alungat, dosădit, umilit şi altele asemenea acestora, sunt lucruri care închipuiesc viaţa cea după Dumnezeu. „Şi când toate acestea le vei pătimi, zice Sfânta Carte, bucură‑te, zice Domnul, că plata ta multă este în ceruri!”.
Aceasta este călugăria, iubiţi creştini, şi, dacă vreţi, aceasta este viaţa omului pe pământ. Călugăria nu este altceva decât luarea în serios a vieţii pe care trebuie să o trăim aici. Probabil – şi să nu fie! – mirenii, luaţi de grijile acestei lumi şi de problemele care le au, de zi cu zi, de familie, de servici şi altele, uită de rostul lor pe pământ. În fapt, retragerea monahului este această trezvie pe care şi‑o doreşte, adică atenţia asupra vieţii personale şi nu numai, atenţia permanentă ca viaţa să şi‑o petreacă după voia lui Dumnezeu, conform poruncilor şi sfaturilor evanghelice. Ca să reuşească a duce o viaţă atentă, trează, conform poruncilor lui Dumnezeu, se făgăduieşte a împlini trei lucruri deosebite, şi anume: ascultarea necondiţionată de mai marii săi, sărăcia de bună voie şi fecioria, adică castitatea.
Ascultarea te păzeşte în permanenţă să nu greşeşti. Ascultarea înseamnă tăierea voii. Dacă Adam, cel dintâi om, zidit după chipul lui Dumnezeu, făcea ascultare, îşi tăia voia lui proprie şi voia soţiei lui, femeii lui, nu cădea în păcatul care l‑a izgonit din rai. Deci ascultarea este votul prin care redobândim locul din care am fost alungaţi, adică raiul. Mânăstirea se mai şi numeşte, de pildă, grădina Maicii Domnului sau „tinda raiului”. Mânăstirea trebuie să fie raiul pe care l‑au pierdut proto‑părinţii noştri, Adam şi Eva, şi în el nu se poate ajunge decât prin acest vot al ascultării, adică al tăierii voii. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „N‑am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care este în ceruri”.
Sărăcia de bună voie face să te desprinzi de pe pământ, este lucrul care te face să levitezi, ca Maria Egipteanca, să te ridici de la pământ la cer. Omul bogat, am auzit curând în evanghelie, foarte greu va intra în împărăţia lui Dumnezeu: „mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatul să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că, în general, inima bogatului este legată de bogăţia lui. Dacă se străduieşte în cele de dinafară să fie aproape de Dumnezeu, și poate reuşeşte cu faptele și cu mintea, mai greu reuşeşte cu inima. De aceea tânărul bogat din evanghelia de duminica trecută n‑a reuşit să împlinească cuvântul Mântuitorului Hristos, care îi spusese: „una îţi mai lipseşte: vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino şi‑Mi urmează Mie”. Deci sărăcia te desprinde de pe pământ, te face să fii liber, să n‑ai nici o grijă şi nici un gând, să te poţi înălţa permanent cu mintea şi cu inima la Dumnezeu.
Iar fecioria, vă spuneam şi altă dată, este votul, dacă vreţi, cel mai important, şi el nu se referă strict la problema castităţii trupeşti, ci și la fecioria minţii şi a inimii. Dacă ea se opreşte doar la aspectul trupesc, rişti cuvântul evanghelic pe care l‑aţi auzit mai înainte şi să te regăsești printre cele cinci fecioare care erau nebune şi nu înţelepte. Poţi să ai feciorie trupească dar dacă nu este şi fecioria minţii şi a inimii, eşti socotit între fecioarele cele nebune care n‑au luat parte la nunta Mirelui, și care au fost alungate de la nuntă, pentru că uşa s‑a închis. Fecioria în fapt este votul iubirii, cea mai importantă, cea mai mare poruncă din lege! Călugărul trebuie să fie un îndrăgostit permanent, să ardă necontenit de dor după Dumnezeu, după sfinţii Lui, după tot ceea ce înseamnă viaţă curată şi duhovnicească. Monahul trebuie să fie un om care să ardă de dragoste faţă de Dumnezeu permanent, până la sfârşitul vieţii lui!
Aceasta a fost slujba din această seară: o slujbă a iubirii care ne‑a avertizat pe toţi, pe cei care am depus voturile monahale, dar şi pe cei care nu le‑aţi depus, care ne‑a impresionat pe toţi, ne‑a smerit și ne‑a bucurat pe toţi, şi care ne‑a făcut să devenim mai fierbinţi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu. Această iubire, maică Parascheva, este cea care trebuie să te însoţească pe tot parcursul vieţii tale, să te facă să rabzi toate neajunsurile vieţii monahiceşti, care nu sunt puţine, ci foarte multe şi oricât am fugi de ele, ele ne ajung din urmă, sub diferite feţe, niciodată n‑o să putem să ne lipsim de ele. Dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să biruiască orice ispită şi orice încercare, precum pentru noi toţi, dragostea faţă de Dumnezeu trebuie să fie deasupra tuturor lucrurilor, inclusiv, aşa cum aţi auzit, înaintea tatălui sau a mamei noastre, înaintea copiilor şi înaintea tuturor lucrurilor care, într‑un fel sau altul, ne‑ar putea ţine legaţi de acest pământ şi de toate ale lui!
Să facă Bunul Dumnezeu ca acest loc ales de Maica Domnului, de la Mânăstirea Floreşti, să devină un rai pământesc în legătură permanentă cu raiul cel ceresc. Această Biserică luptătoare de la Mânăstirea Floreşti să ajungă, în cele din urmă, să facă parte din Biserica triumfătoare unde suntem chemaţi cu toţii a ajunge prin străduinţa noastră, dar mai ales prin harul lui Dumnezeu! Amin!