Cununia
– cunună a muceniciei...!
M‑am gândit ca în această seară, la acest moment de o importanţă deosebită din viaţa celor doi tineri care şi‑au unit destinele în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, în faţa distinşilor naşi care sunt datori, de acum înainte, să le lumineze calea prin exemplul vieţilor lor, nu numai prin lumina focului din vârful lumânării, în faţa părinţilor care i‑au născut şi i‑au crescut şi care sunt plini de emoţii, și în faţa întregii asistenţe, să vă vorbesc de un fapt real petrecut la ceva distanţă de satul dumneavoastră.
Înainte de a ajunge la slujbă, pentru că mirii nu s‑au grăbit să vină la biserică, am intrat prin satul vecin, care se numeşte Tărpiu, pentru că mi‑am adus aminte de doi creştini bine plăcuţi lui Dumnezeu, pe care vreau să vi‑i dau exemplu...!
Sunt mai bine de zece ani, de când doi creştini din Tărpiu, pe nume Radu şi Nastasia, veneau în fiecare duminică la mânăstire. Radu nu cobora niciodată din maşină, Nastasia intra în biserică, se ruga, iar la sfârşitul slujbei, când toată lumea pleca, se ducea la portbagajul maşinii, de unde lua un braţ de flori şi revenea în faţa icoanei Maicii Domnului, le aşeza şi, plângând, se ruga în genunchi lui Dumnezeu. Fiind preotul cel mai tânăr, slujeam foarte des şi eram, să zic, și cel mai solicitat de credincioşi. Am întrebat‑o pe Nastasia de ce plânge şi ce se întâmplă, totuşi, că în fiecare duminică ajunge să facă aceleaşi gesturi, să Îi împărtăşească lui Dumnezeu aceeaşi rugăciune. Şi mi‑a povestit drama vieţii lor, anume că soţul ei avea cancer şi el nu ştia, îl proteja, pentru că mai avea puţine zile de trăit. După aceea am aflat şi de la el că o proteja pe soția lui și o aducea la mânăstire când voia, pentru că avea cancer și mai avea puţine zile de trăit. Nu ştiau despre sine, Nastasia şi Radu, că aveau cancer şi puţine zile de trăit, doar fiecare de celălalt. Durerea Nastasiei era mare pentru că Radu nu cobora din maşină şi nu intra în biserică să se roage, nu se spovedea, nu se împărtăşea şi aceasta era rugăciunea ei în faţa Maicii Domnului. Şi a rânduit Dumnezeu, după rugăciunile ei insistente, ca Radu, în duminica următoare, să coboare din maşină, să se plimbe prin curtea mânăstirii; în duminica cealaltă să ajungă în faţa uşii bisericii; în cealaltă să intre în biserică; după aceea să se spovedească, să se împărtăşească, să moară împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi după patru luni, şi Nastasia, roaba lui Dumnezeu, bineplăcută Lui, să închidă ochii, în acelaşi fel...!
Iubiţi credincioşi, poate că la acest moment de bucurie nu trebuia să încep cu o dramă. Dar am început cu o dramă pentru că la cununie, de pildă, aţi auzit cântându‑se, într‑un moment culminant din slujbă: „Sfinţilor Mucenici, care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”. Iar noi, când cântam acest tropar, înconjuram masa, unde erau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, dănţuind. Este un dans sacru care, sigur, se prelungeşte acolo unde aveţi să petreceţi şi, dacă se poate, într‑un fel cât mai moral posibil. Era un dans ritualic şi se cântă în cinstea sfinţilor mucenici care s‑au nevoit şi s‑au încununat de Dumnezeu cu cununa muceniciei. Mucenicii, ştim cu toţii că au fost răstigniţi ori li s‑au tăiat capetele ori au îndurat chinuri groaznice, i‑au mâncat fiarele chiar, dar au fost slăviţi de Dumnezeu şi noi astăzi îi lăudăm, şi nu în altă parte, ci iată, în slujba sfintei cununii.
Aş vrea, prin exemplul care vi l‑am dat, iubiţi miri, să credeţi în Dumnezeu, că fără de El nu puteţi face nimic, să nu ocoliţi sfânta biserică, pentru că astfel, trăiţi departe de Dumnezeu! Deşi, îi îngăduie și îi rabdă pe oameni, Dumnezeu, prin diferite prilejuri, încearcă să‑i aducă înapoi la sânul Lui pentru că, încă o dată, fără El viaţa noastră nu are sens nici pe acest pământ, cu atât mai mult în cealaltă...! Prin exemplul pe care vi l‑am dat, să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum Dumnezeu ne‑a iubit pe noi, până la starea de jertfă...! Prin pilda acestor soți, care s‑au neglijat pe ei înşişi, dăruindu‑se fiecare celuilalt, aş vrea să înţelegeţi că în orice împrejurare a vieţii, fie ea nefericită, trebuie să Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor, să avem răbdare; să ne comportăm cu demnitate, iar, la sfârşitul vieţii noastre, să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru ca viaţa noastră să aibă sens şi în această lume şi în cea viitoare...!
Dumnezeu să vă binecuvinteze cu ani fericiţi, plini de bucurii; cu ani plini de biruinţe asupra necazurilor şi suferinţelor; şi să vă dăruiască să moşteniţi, şi să moştenim cu toţii, împărăţia Lui. Amin!