Sfântul Ap. Întâiul Mucenic
şi Arhidiacon Ştefan
Bucuria noastră de astăzi este deplină! În primul rând, pentru că am săvârşit Sfânta Liturghie şi ne‑am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat la ceruri. Şi apoi, pentru faptul că suntem laolaltă, așa cum accentua părintele Teofil Roman, fiu al satului. Sărbătoarea Crăciunului este cu atât mai frumoasă cu cât oamenii reuşesc să‑şi reafirme ataşamentul faţă de Biserică, de credinţa strămoşească, dar, în aceeaşi măsură, de familia din care se trage fiecare, revenind adesea, mai ales la sărbători, la casa părintească şi la biserica din sat. La această bucurie mă adaug şi eu dimpreună cu cei care ne‑au însoţit!
În același duh, aş vrea să vă pun la suflet un gând duhovnicesc, pe care ni‑l descoperă Sfântul Simeon Noul Teolog. Suntem încă sub adumbrirea praznicului Întrupării Domnului, pentru că este a treia zi de Crăciun, şi pomenirea Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan nu poate să fie despărţită de această mare sărbătoare a creştinătăţii.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune despre Întruparea Mântuitorului că trebuie să fie însuşită de fiecare om în parte şi de toţi laolaltă. Ne spune că omul credincios, care trăieşte ascetic, adică duce o viaţă duhovnicească, postind, rugându‑se, mergând la biserică spovedindu‑se şi se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine, acesta poate să trăiască faptul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos aşa cum l‑a trăit Maica Sfântă, Fecioara Maria, care L‑a primit în pântecele ei pe Însuşi Dumnezeu. Şi continuă, spunând că omul care‑L primeşte pe Iisus Hristos în fiinţa lui poate să‑I simtă mişcările de Prunc. Acestea sunt mişcarea harului, adică experienţa duhovnicească pe care o poate trăi un om credincios cu adevărat. Imaginea este deosebită!
Gândiţi‑vă la o femeie însărcinată care, la un moment dat, începe să simtă în fiinţa ei mişcările pruncului pe care‑l poartă în pântece. Ce extraordinar poate să fie, ce momente deosebite şi ce emoţii se pot trăi de oameni în acele momente! Le trăieşte mama, dar şi tata care îşi pune mâna pe pântecele purtător de om, îşi apleacă urechea să audă şi să‑și simtă fiul. Această imagine deosebit de gingaşă şi de emoţionantă este şi imaginea duhovnicească pe care ne‑o oferă astăzi Sfântul Simeon Noul Teolog. Mişcările din pântece uneori sunt dureroase, mamele ştiu prea bine acest lucru, dar suportă şi se bucură de ele. Dimpotrivă, atunci când aceste mişcări nu se simt, apare îngrijorarea. S‑a întâmplat ceva? Nu cumva a murit fătul pe care‑l poartă? Şi atunci, emoţiile cresc şi, de asemenea, îngrijorarea!
Această imagine trebuie să ne urmărească permanent în viaţa noastră. Dacă Iisus Hristos trăieşte în fiinţa noastră şi dacă Îl simţim mişcându‑Se, aceste mişcări produc emoţii mai mari decât acelea când ni se aduc pe lume prunci după trup. Numai dacă fiinţa noastră este permanent mişcată de prezenţa lui Dumnezeu. Dacă nu este mişcată, trebuie să fim foarte îngrijoraţi. Înseamnă că Dumnezeu nu este sau nu poate rămâne în noi! Pentru că nu este dorit; nu este chemat; nu este ascultat; nu este, mai ales, iubit!
Sunt Părinţi care vorbesc foarte desluşit și despre gestaţia duhovnicească, foarte asemănător cu ceea ce ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Viaţa noastră, de când venim pe lume şi până la mormânt, experimentează etape care includ şi presupun gestaţia duhovnicească, adică formarea noastră permanentă în pântecele Bisericii. De aceea, tot Sfinţii Părinţi spun despre Fecioara Maria că este chipul Bisericii, deoarece pântecele ei L‑a încăput pe Fiul lui Dumnezeu. Biserica, înțelegându‑se şi locaşul de cult dar, mai ales, Instituţia divino‑umană în care este prezent Dumnezeu în toată slava Lui iar Fiul lui Dumnezeu, pe Sfânta Masă, permanent în stare de jertfă, Trup şi Sânge!
În ceea ce îl priveşte pe Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, acest om a reuşit să‑L cuprindă pe Dumnezeu în fiinţa lui în aşa măsură încât a reuşit să‑L vadă și cu ochii trupului, iar de‑a dreapta lui Dumnezeu – pe Fiul Lui Cel iubit, Mântuitorul Iisus Hristos!
Îl cinstim pentru că el este întâiul mucenic, pentru că el a fost unul dintre primii șapte diaconi ai Bisericii, hirotoniţi direct de Apostoli, la rându‑i considerat apostol, dar, mai ales, îl cinstim noi astăzi şi sfânta noastră Biserică, pentru faptul că a ajuns să‑L cunoască pe Dumnezeu, să‑L mărturisească, să‑L iubească şi să‑L vadă în slavă! În fapt, el a văzut şi devenirea omului la care noi toţi trebuie să tindem, şi anume: să ajungem asemenea Omului‑Iisus Hristos, de‑a dreapta lui Dumnezeu‑Tatăl, locul pentru care am fost creaţi şi aduşi de la nefiinţă la fiinţă. Pentru toate acestea, îl cinstim noi pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan!
Şi aş vrea să închei scurtul meu cuvânt de învăţătură cu o altă imagine, tot din Apostolul care s‑a citit astăzi la Sfânta Liturghie. Ne spune Sfânta Carte că, în timp ce era martirizat Sfântul Ştefan, un anume Saul păzea hainele celor care l‑au omorât cu pietre. Acesta era Saul, care a devenit marele Pavel, apostolul neamurilor. Această imagine este copleşitoare! El a fost martor, dar şi părtaş, la uciderea Sfântului Ştefan. De aceea, spun unii Sfinţi Părinţi că, după ce a devenit apostol, Pavel, la un moment dat, a fost bătut cu pietre şi alungat de cei care nu vroiau să creadă în dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dar, dincolo de acest lucru, atitudinea lui Saul trebuie să ne dea de gândit!
În primul rând, în contradicţie cu Sfântul Ştefan, el nu credea în Iisus Hristos. Şi, nu numai că nu credea, îi prigonea „cu râvnă” pe cei care credeau în El. Pe drumul Damascului însă, ajunge să se convertească. Se întâlnește cu Iisus Hristos în „lumină”; Îi aude glasul, care l‑a certat şi l‑a dojenit: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”, iar Saul întreabă: „Cine eşti, Doamne?” şi glasul îi răspunde: „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbești cu piciorul în ţepuşă” (F.A. 9, 3‑5). Acest moment îl va naște pentru istorie pe marele Pavel, Apostolul neamurilor, care a ajuns la vederea dumnezeiască „până la al treilea cer”, asemenea Sfântului Mucenic Ştefan, şi, în cele din urmă să devină şi martir al Bisericii creştine, fiind ucis la Roma în anul 67 după Hristos.
Iubiţii mei credincioşi, în cine ne regăsim noi astăzi? În Sfântul Ştefan, întâiul mucenic? În Sfântul Pavel, apostolul neamurilor? Sau în Saul, cel care este părtaş şi martor la ucidere...?! Saul era credincios în felul lui, un iudeu cult care îşi cunoştea credinţa şi o apăra, îi prigonea pe creştini pentru că nu ajunsese să înţeleagă că Iisus Hristos este Mesia, Cel pe Care ei Îl aşteptau de atâta vreme.
Să luăm aminte! Să nu ne oprim la o credinţă care ne este străină de neam, că nu a fost şi a părinţilor şi a înaintaşilor noştri și că ea nu este mântuitoare! Aşa precum pentru Pavel nu a fost suficientă credinţa în Moise, nici pentru noi nu este suficient să trăim o credinţă care a fost mutilată de istorie. Credinţa noastră creştină ortodoxă în Ardeal a fost mutilată de istorie...! Trebuie să revenim şi să ne însuşim credinţa noastră ortodoxă aşa cum ne‑au lăsat‑o părinţii Bisericii, în primul rând, dar şi moşii şi strămoşii noştri de dinainte de acel moment tragic pentru Biserică şi Neam. Să fim atenţi şi, încă o dată, să nu ne regăsim printre cei care se pot asemăna Sfântului Apostol Pavel înainte de convertire, atunci când era martor şi părtaş la uciderea Sfântului Ştefan. Amin!