Doi orbi și un mut – „apostolii” Domnului...!^[1]

Şi plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: „Miluieşte‑ne pe noi, Fiule al lui David!” După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i‑a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Ei I‑au zis: „Da, Doamne!” Atunci S’a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credinţa voastră!” Şi s’au deschis ochii lor. Iar Iisus le‑a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni”. Dar ei, ieşind, L‑au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi scoţându‑i‑se demonul, mutul a vorbit. Iar mulţimile se minunau, zicând: „Aşa ceva niciodată nu s’a arătat în Israel!” Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.

Şi Iisus străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Matei (9, 27‑35)

Câteva gânduri duhovniceşti pentru această zi duhovnicească şi sfântă, pentru că fiecare duminică şi sărbătoare, chiar fiecare zi în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie este o zi binecuvântată şi sfântă, deoarece Însuşi Dumnezeu se face prezent, nu numai Trup şi Sânge prin Sfintele Taine, ci El cu toată slava Lui, cu toată puterea Lui şi cu toţi sfinţii Lui. În rugăciunile noastre, aşa Îl chemăm pe Dumnezeu să vină în preajma noastră împreună cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii care îi cunoaştem sau nu‑i cunoaştem după nume, dar mai ales pe cei care‑i cunoaştem, precum sunt sfinţii pe care‑i prăznuim astăzi, Sfânta Maria Magdalena şi Sfânta Muceniţă Marcela.

Iubiţi credincioși, dacă s‑ar fi dat anunţ într‑un ziar, să zicem de tiraj mai mare, că într‑un anumit loc s‑a făcut o minune deosebită, cu siguranţă că foarte mulţi oameni s‑ar fi interesat de ceea ce s‑a întâmplat acolo şi foarte mulţi dintre ei s‑ar fi şi dus în locul respectiv să vadă cu ochii lor minunea. Or, în ceea ce ne priveşte pe noi, în fiecare duminică se anunţă câte o minune făcută de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi suntem datori să ne interesăm în ce fel s‑a făcut minunea, de ce s‑a făcut și cu ce folos. Mai mult, să beneficiem şi noi de puterea harului Mântuitorul Iisus Hristos, răsfrântă peste veacuri în ce ne priveşte pe unul fiecare şi întreaga omenire.

Astăzi, Mântuitorul a vindecat doi orbi, care L‑au rugat să facă acest lucru şi care strigau în urma Lui: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑ne!”. Iisus Hristos, la început pare că nu i‑a luat în seamă şi a mers mai departe, orbii au strigat pe mai departe în urma Lui: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑ne!” şi au îndrăznit chiar să intre în casa în care Iisus Hristos S‑a odihnit. Venind în faţa Lui şi întrebaţi fiind de Mântuitor: „Credeţi voi că am această putere să vă vindec?”, iar ei au răspuns: „Credem, Doamne!”, Iisus Hristos Şi‑a pus mâinile peste ei şi le‑a spus: „Fie vouă după credinţa voastră!”. Şi ne spune Sfânta Scriptură că s‑au vindecat. Imediat ce i‑a vindecat pe orbi, i‑au adus şi un mut care avea diavol, a certat diavolul şi l‑a scos afară, iar mutul a început să vorbească. Mulțimile s‑au minunat de ceea ce s‑a întâmplat, iar fariseii cârtitori, care‑L urmăreau şi care‑I voiau moartea, au spus: „cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”. Dar Iisus pe mai departe, ne spune Sfânta Scriptură, călătorea prin oraşe şi prin sate, propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu la toată făptura.

Iubiţi creştini, Iisus Hristos a făcut mai mult decât minunile înfăţişate de acest text scripturistic. Dacă vom fi atenţi la ceea ce strigau cei doi orbi în urma Mântuitorului, vom vedea că ei nu erau orbi cu adevărat. Orbirea lor era doar trupească, nu şi sufletească! Erau oameni prezenţi, de pildă cei ce Îl acuzau că scoate pe demoni cu domnul demonilor, care nu vedeau ceea ce mărturiseau orbii din evanghelia de astăzi. Orbii din evanghelie L‑au văzut, dincolo de ochii trupeşti, pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, de aceea şi spuneau: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑ne pe noi!”. L‑au văzut pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar după ce au primit vederea ochilor trupeşti L‑au propovăduit pe Acesta în tot ținutul, deşi Hristos le‑a spus cu asprime să nu spună nimănui cele ce s‑au întâmplat cu ei. Deci primul gând duhovnicesc care vreau să vi‑l pun astăzi la suflet şi pe care Biserica şi Însuşi Dumnezeu vrea să vi‑l descopere minţii şi inimii dumneavoastră este că, dincolo de această vedere naturală sau firească a lucrurilor, noi trebuie să vedem cu ochi duhovniceşti pe Dumnezeu, să‑I ascultăm cuvântul, să I ne supunem şi să‑L propovăduim până la marginile pământului.

Al doilea gând duhovnicesc este legat de cel mut și vindecat de Mântuitorul Hristos. Dobândindu‑şi graiul, buzele lui au purtat cuvântul lui Dumnezeu, propovăduind asemenea orbiilor vindecaţi din evanghelia de astăzi. Muţenia, în acest caz, nu era o boală din naștere, ci dobândită prin faptul că omul a fost posedat de cel rău. Gândul meu duhovnicesc este următorul, în acelaşi timp un avertisment: dacă nu avem pe buzele noastre cuvântul lui Dumnezeu şi, mai grav, dacă ne este ruşine să‑L propovăduim pe Dumnezeu, aceasta dovedeşte faptul că suntem stăpâniţi de un duh rău. Dacă nu avem pe buzele noastre cuvântul lui Dumnezeu sau ne este ruşine să‑L propovăduim pe Dumnezeu prin viu grai, înseamnă că suntem stăpâniţi de un duh rău! Iar acest diavol nu‑l poate scoate decât Dumnezeu prin puterea care a fost dată preoţilor şi nu în altă parte decât în Casa Lui, în această Biserică, aşa cum este ea şi pe care de multe ori o nesocotim.

Biserica este o instituţie divino‑umană în care noi, oameni pământeşti, săvârşim ceea ce ne‑a dat Dumnezeu prin punerea mâinilor episcopului nostru, să transmitem atât cuvântul lui Dumnezeu, cât şi harul dumnezeiesc credincioşilor care ne‑au fost nouă încredinţaţi spre păstorire.

Iubiţi creştini, ar fi bine să luăm aminte, să vedem dincolo de aparenţe, să încercăm să trecem dincolo de ceea ce ni se pare că nu este aşa cum ar trebui să fie. Nu pricepem şi nu ne dăm seama cu adevărat de ceea ce este dincolo de lucrurile pe care noi le vedem în ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Vedem preotul, altarul, icoana, Sfânta Cruce şi atâtea lucruri..., însă noi trebuie să trecem dincolo de aspectul și suportul material. În spatele lor Se ascunde Dumnezeu, Cel care ni Se împărtăşeşte la fiecare sărbătoare, în fiecare duminică şi mai ales la fiecare Sfântă Liturghie, când darurile de pâine şi vin se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Chiar dacă firea pâinii şi a vinului nu se schimbă, chiardacă rămân pâine şi vin, ele devin însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Ce ochi trebuie să avem ca să vedem dincolo de aspectul material al acestor două componente din care se face sfânta împărtăşanie...!?

Apoi, să nu ne fie frică să ne mărturisim credinţa cu buzele noastre şi, cu atât mai mult, prin faptele noastre. Dacă avem această frică, să ştiţi că ea ascunde un duh rău care ne stăpâneşte, care trebuie neapărat exorcizat şi scos afară. Aceasta n‑o putem face de unul singur, ci prin puterea Bisericii şi anume a preotului rânduit să vă păstorească spre mântuirea sufletelor voastre.Amin!

***

Mă bucur să fiu din nou împreună cu dumneavoastră! Pe foarte puţini vă cunosc sau vă recunosc de acum trei ani când am fost şi am slujit împreună cu părintele Sfânta Liturghie, apoi am slujit împreună cu episcopul Timotei botezul la una dintre fiicele părintelui şi a preotesei, şi anume Ioana.

Poate că nu mă bucur aşa de mult pentru faptul că încă vă găsiţi în această încăpere care formează biserica dumneavoastră. Am fost ieri cu părintele şi am văzut locul unde s‑a pus piatra de temelie pentru noua biserică. Cu siguranţă că în timp foarte scurt veţi reuşi să construiţi demisolul şi să aduceţi biserica pregătită în Maramureş, care este gata pentru a fi clădită. Aş vrea să vă spun ultimul gând duhovnicesc care l‑am avut ca sentiment în timpul Sfintei Liturghii. O să vă fie dor de aceste liturghii. Aşa cum sunt liturghiile din această încăpere, smerite şi poate puţin gălăgioase datorită acestor copilaşi, să ştiţi că n‑o să le mai aveţi în biserica cealaltă. Acolo totul o să fie foarte ordonat; va fi un iconostas care vă oprește să mai vedeţi ce face preotul; n‑o să mai vedeţi Sfânta Proscomidie, locul unde sunteţi pomeniţi cu miridă din prescura care o aduceţi; discul unde este Sfântul Agneţ, adică Trupul lui Hristos, unde este Maica Domnului şi toţi sfinţii. Aceste lucruri au să devină taine fără glas pentru dumneavoastră şi cu atât mai mult o să aveţi nevoie de ochii duhovniceşti de care vă vorbeam, ca să înţelegeţi ceea ce se întâmplă dincolo de catapeteasmă. Vă spun, nu pentru ca să prelungiţi perioada de a rămâne aici, în acest loc improvizat, dar ca să ştiţi că Dumnezeul nostru, Mântuitorul Iisus Hristos, este un Dumnezeu smerit şi cuminte. El a găsit de cuviinţă să Se nască în această lume într‑o peşteră săracă. De aceea, cu atât mai mult se simte prezenţa lui Dumnezeu în această încăpere, în formula de astăzi, şi în care vă găsiţi dumneavoastră de ani de zile. Credinţa noastră a fost mai puternică în primele trei veacuri, atunci când nu existau biserici, când oamenii se rugau în catacombe, în vremea prigoanelor. Credinţa a fost mai puternică până în anul 313, când prin Edictul de la Milan, când s‑a dat libertate deplină creştinilor, s‑a reuşit să se clădească biserici pe înălţimi. Atunci credinţa a început să slăbească şi cei care au vrut mai mult s‑au retras în pustie, aşa cum s‑a retras Sfântul Ioan Casian, cel care vă este patronul acestei parohii și comunităţi creştine. Atunci a apărut în istorie monahismul, adică formula organizată a celor care au dorit o viaţă duhovnicească aparte.

^[1] Predică rostită în Duminica a 7‑a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum), în Parohia „Sfântul Ioan Casian”, Guadalajara, Spania, 22.07.2012.