Sfinţii Martiri Brâncoveni;
Sf. Cuvios Iosif de la Văratec
Azi, Biserica Ortodoxă, în special Biserica Română, îi sărbătoreşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. De asemenea, şi pe un cuvios al Bisericii noastre, Sfântul Iosif de la Mânăstirea Văratec din Moldova.
Aceşti sfinţi sunt din neamul nostru şi dau mărturie, peste veacuri, cum trebuie gândită şi simţită viaţa creştină; cum trebuie gândită şi simţită viaţa de familie în ceea ce priveşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni; și cum trebuie gândită şi simţită viaţa duhovnicească monahală în ceea ce‑l priveşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec. Au fost preaslăviţi de Dumnezeu şi de Biserică, dar au devenit sfinţi prin martiraj. Sfinţii Brâncoveni au fost ucişi în 1714 de către turci, în primul rând pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa ortodoxă. Iar Sfântul Iosif de la Văratec şi‑a sfinţit viaţa tot prin mucenicia vieţii monahale. Pentru că viaţa monahală este o stare de mucenicie permanentă, pentru o viaţă întreagă. Iar dacă monahul se străduieşte să‑şi asume această mucenicie, îşi sfinţeşte viaţa în aşa măsură încât, în cele din urmă, Dumnezeu îl preaslăveşte şi bineînţeles că şi Biserica.
Legat de Sfinţii Martiri Brâncoveni, trebuie să ştiţi că acest martiriu a fost cu totul deosebit. Copiii lui Vodă Brâncoveanu au fost ucişi de la cel mai mic până la cel mai mare în faţa ochilor tatălui. Aş putea spune că martiriul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu a fost unul ieşit din comun, pentru că l‑a trăit cu fiecare dintre cei patru copii care au fost ucişi, pe rând, de la cel mai mic până la cel mai mare şi de ce nu, chiar cu sfetnicul Ianache. Ceea ce i s‑a întâmplat lui personal cred că nu l‑a mai putut interesa foarte mult. Durerea cea mai mare pe care a trăit‑o şi pe care şi‑a raportat‑o la Dumnezeu într‑o formă creştină, duhovnicească, a fost că şi‑a văzut copiii ucişi. În acelaşi timp, doamna Maria care, deşi nu a fost martirizată în sensul propriu al cuvântului, închipuiţi‑vă ce durere a suferit când i‑a văzut pe toţi pruncii ei şi pe soţul ei omorâți! Părintele Emilian de la Guadalajara, din Spania, care a slujit împreună cu mine astăzi, ştie mai bine, pentru că este unul dintre cei care au militat pentru canonizarea soţiei lui Vodă Brâncoveanu. Considerăm, şi există o acţiune în această privinţă, că doamna Maria trebuie să fie, la rândul ei, canonizată. Pe lângă viaţa aleasă pe care a dus‑o, sigur că martirajul fiilor şi al soţului s‑a răsfrânt în mod plenar şi asupra ei.
Adaug gândul că Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu s‑a raportat în suferinţa lui corect faţă de Dumnezeu. El are corespondent în Sfânta Scriptură. Ne aduce aminte de patriarhul Avraam care a fost în stare să‑şi sacrifice pe unicul său fiu, pe Isaac. În cazul lui Vodă Brâncoveanu, i‑a sacrificat efectiv. În cazul lui Avraam, a fost doar o încercare prin care și‑a demonstrat dragostea faţă de Dumnezeu. Deci cu atât mai mult Vodă Brâncoveanu! De aceea Biserica a rânduit să fie canonizat. Această realitate ar trebui să ne‑o însuşim!
În ceea ce ne priveşte pe noi, în general, copiii noştri sunt divinizaţi. Înseamnă mai mult decât Dumnezeu şi de tot ceea ce ţine de El; îndeobşte copiii noştri iau locul lui Dumnezeu; Îl substituie pe Dumnezeu. Am spus şi cu alte ocazii că folosim formule prin care zicem „fiii noştri sunt lumina ochilor noştri” sau „copilul meu este viaţa mea”. Nu‑i adevărat! Dumnezeu este viaţa mea şi lumina ochilor mei! Dar, prin aceste formule pe care le folosim, demonstrăm că ne iubim copiii mai mult decât pe Dumnezeu. Este un exemplu! El se poate continua cu orice ne stăpâneşte şi la care ţinem foarte, mai mult decât la Dumnezeu! Or, nu avem voie; nici în ce‑i priveşte pe părinţii noştri, nici pe copiii noştri, nimic din ce credem noi că este valoros în această lume să nu treacă înaintea lui Dumnezeu! Dumnezeu în primul rând şi după aceea celelalte care, dacă le avem să ne bucurăm de ele şi dacă nu le avem, să credem că le vom primi, pentru că zice Sfânta Scriptură: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. În general, iubirea noastră faţă de părinţi şi de copii este foarte egoistă, în fapt ne iubim pe noi înşine şi ni‑i dorim pe aceştia pentru noi şi pentru binele nostru personal, nu atât de mult pentru celălalt, cu atât mai puţin pentru Dumnezeu.
În ceea ce‑i priveşte pe monahi, cu atât mai mult! Unul dintre sfaturile evanghelice cere foarte clar şi spune: „cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea sa şi să‑Mi urmeze Mie” şi se completează: „cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”, ceea ce a reuşit Sfântul Iosif de la Mânăstirea Văratec din Munţii Neamţului. El a înţeles această chemare, L‑a urmat pe Iisus Hristos, dăruindu‑şi viaţa în întregime lui Dumnezeu și Bisericii Lui și trăind mucenicia vieții monahale!
Sfânta Liturghie de astăzi am săvârşit‑o în acest duh şi cu dorinţa de a‑i avea aproape pe Sfinţii Brâncoveni și de a‑i chema mijlocitori către Dumnezeu, pentru a înţelege mai deplin cum să trăim o viaţă creştină autentică; să ne însuşim martiriul, adică să ne însuşim mucenicia, fie noi, călugării, care trăim în mânăstiri sau acolo unde suntem rânduiţi să slujim, fie dumneavoastră, credincioşii, care sunteţi chemaţi la o mucenicie permanentă, de zi cu zi, până la sfârşitul vieţii.
Această mucenicie a tuturor, până la urma urmei, și mai ales a dumneavoastră, a celor din lume, este mucenicia răbdării şi a îndelungii răbdări ce trebuie purtată până la sfârşitul vieţii. Şi aş încheia prin aceasta: de răbdat tot trebuie să răbdăm, dar să nu răbdăm spre osândă, cârtind; să răbdăm, asumându‑ne crucea vieţii noastre! Și, în cele din urmă, pentru această asumare a crucii şi a răbdării sau îndelung‑răbdării, Dumnezeu să ne mântuiască sufletele noastre. Amin!