Creștini ai Crucii...!^[1]

Când L‑au văzut atunci arhiereii şi slujitorii, au strigat, zicând: „Răstigneşte‑l!, răstigneşte‑l!...”. Zisu‑le‑a Pilat: „Luaţi‑l voi şi răstigniţi‑l, că eu nici o vină nu găsesc în el”. Iudeii i‑au răspuns: „Noi lege avem, şi după legea noastră trebuie să moară, pentru că s’a făcut pe sine fiu al lui Dumnezeu”.

Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s’a temut. Şi din nou a intrat în pretoriu şi i‑a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?...”. Dar Iisus nu i‑a răspuns. Atunci Pilat I‑a zis: „Mie nu‑mi vorbeşti? Nu ştii că putere am să te eliberez şi putere am să te răstignesc?” Iisus a răspuns: „Asupra Mea n’ai avea nici o putere dacă nu ţi‑ar fi fost dat de sus. De aceea, cel care M’a dat în mâna ta, mai mare păcat are”.

Atunci Pilat, auzind cuvintele acestea, L‑a dus pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit‑cu‑pietre, iar evreieşte Gabbata.

Şi era Vinerea Paştilor, ca la al şaselea ceas; şi le‑a zis Iudeilor: „Iată, împăratul vostru!”

Atunci ei au strigat: „Ia‑l!, ia‑l!, răstigneşte‑l!...”. Pilat le‑a zis: „Pe împăratul vostru să‑l răstignesc?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem împărat decât pe cezarul...”

Atunci L‑a dat pe mâna lor, ca să fie răstignit. Şi L‑au luat pe Iisus şi L‑au dus. Şi ducându‑şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă Al‑Căpăţânii, căruia pe evreieşte i se zice Golgota, unde L‑au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de‑o parte şi de alta, iar la mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l‑a pus pe cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul Iudeilor. Deci mulţi dintre Iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris în evreieşte, latineşte şi greceşte.

Şi lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care‑l iubea stând alături, i‑a zis mamei Sale: „Femeie, iată, fiul tău!” Apoi i‑a zis ucenicului: „Iată, mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat‑o la sine.

După aceea, ştiind Iisus că de‑acum toate s’au săvârşit, ca să se plinească Scriptura, a zis: „Mi‑e sete”. Deci, când a luat oţetul, Iisus a zis: „Săvârşitu‑s’a!...”. Şi, plecându‑Şi capul, Şi‑a dat duhul.

Apoi Iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce – că era mare ziua acelei sâmbete –, l‑au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să‑i ridice.

Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi pe ale celuilalt, care erau răstigniţi împreună cu El. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că de‑acum murise, nu I‑au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta I‑a împuns‑o şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturia lui; şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.

(Ioan 19, 6‑11; 13‑20; 25‑28; 30‑35)

Biserica noastră a rânduit să prăznuim astăzi una dintre marile sărbători creştine – Înălţarea Sfintei Cruci! Această zi este un fel de vineri a Paştilor, Vinerea Mare, de aceea este și zi de post aspru. Iar textul scripturistic care s‑a citit la Sfânta Liturghie este Evanghelia pătimirilor și răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În chip fericit, în acest an, ziua de 14 septembrie, a Înălţării Sfintei Cruci, este zi de duminică. Iar, duminica este, prin excelenţă, ziua învierii Domnului. De aceea, în acelaşi timp, iată că astăzi am prăznuit şi răstignirea Mântuitorului, dar şi învierea Lui din morţi. În Ortodoxie, niciodată nu se desparte răstignirea de înviere sau învierea de răstignire, chiar dacă în timp ele s‑au petrecut la o anumită distanţă. Noi, creştinii ortodocși, întotdeauna punem în relaţie aceste două evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc: răstignirea Mântuitorului şi învierea Lui din morţi. Pentru că Iisus Hristos cel înviat, slăvit și înălţat la ceruri nu poate fi despărţit de Crucea răstignirii; prin Jertfa de pe cruce a reuşit să ne scoată pe noi, pe toţi, din robia păcatului şi a morţii!

Prin Jertfa Mântuitorului noi, oamenii, ne‑am izbăvit de păcatul strămoşesc și consecințele lui, iar Dumnezeu S‑a împăcat cu oamenii!

Dumnezeu a rămas „neîmpăcat” de la greşeala lui Adam până la ispăşirea pe care ne‑a oferit‑o Dumnezeu şi Omul Iisus Hristos. Ispăşirea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor săvârşite până la Hristos, trebuia să o facă omul. În toate cântările Bisericii noastre se spune că omul a fost cel care s‑a jertfit, care s‑a răstignit, care a suferit. Omul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat!

Suferinţa noastră a devenit suferința lui Dumnezeu; durerea noastră a devenit suferința Lui! Dumnezeu nu poate cunoaşte aceste lucruri, nu poate să aibă aceste experienţe, pentru că este Dumnezeu! Dar, din iubire pentru om, Dumnezeu s‑a făcut Trup, ca să le cunoască și să le ia asupra Lui, și le‑a asumat!

Realitatea era și trebuia să fie alta, omul să devină Dumnezeu!

Hotărârea și scopul creării omului a fost, și rămâne, îndumnezeirea lui, asemănarea cu Dumnezeu! A şi spus‑o de la început: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Şi l‑a făcut pe om după chipul Său, lăsându‑i asemănarea ca scop şi potențial.

Dar, pentru că omul n‑a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu și dumnezeu prin har, pentru că omul a gândit altfel decât a gândit Dumnezeu pentru el, atunci L‑a determinat pe Dumnezeu să se întrupeze; L‑a făcut pe Dumnezeu să devină Om. Aceasta a făcut omul prin păcat: L‑a determinat pe Dumnezeu să devină Om! Şi a devenit, în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Această persoană, a doua din Sfânta Treime, Iisus Hristos, l‑a eliberat pe om de neştiinţă; l‑a scos din întunericul necunoştinţei; l‑a adus la înţelegerea adevărată a lucrurilor şi a existenţei! Prin propovăduirea Sa l‑a înţelepţit pe om; l‑a luminat și l‑a adus la adevărata cunoaştere; l‑a readus la conştiinţa că trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu!

Dumnezeu S‑a întrupat, a devenit Om, ca să arate omenirii întregi cum trebuia să se comporte omul în relaţie cu Dumnezeu. Ne‑a descoperit pe deplin Iisus Hristos. În primul rând prin ascultare desăvârşită, mărturisită şi împlinită, față de Tatăl cel ceresc. Cunoaştem din teologia dogmatică că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt egali, unitatea de iubire a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi se întemeiază pe ascultare!

Să revenim la noi oamenii. Chiar pe trepte egale fiind, ascultăm unul de celălalt? Dacă nesocotim ierarhia, neascultând de cei mai mari, cu atât mai mult când suntem egali!

Dumnezeu S‑a făcut om să arate oamenilor că ascultarea este cea care, nu numai că îl împacă pe om cu Dumnezeu, ci îl pune pe om pe aceeaşi treaptă. Dovadă că prin Iisus Hristos întrupat, răstignit, înviat şi înălţat la ceruri, Omul a ajuns de‑a dreapta lui Dumnezeu Tatăl! Prin Iisus Hristos cel răstignit pe lemnul Crucii!

Nu poate exista și nu are sens nici o sărbătoare creștină, chiar Crăciunul, Paştile şi Înălţarea fără Vinerea Mare! Iisus Hristos, fără lemnul crucii, nu Şi‑ar fi împlinit misiunea în ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii. De aceea noi, creştinii, avem sărbătoare specială în cinstea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci! De aceea noi, creştinii ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci; avem Sfânta Cruce ca pavăză şi ajutor; ca apărare împotriva duşmanilor, mai ales celor nevăzuţi; ne însemnăm și purtăm lemnul Sfintei Cruci pe pieptul nostru!

Este bine și trebuie să purtăm pe piept o cruce de lemn. Şi dacă e de aur, numai să‑o purtaţi! De cele mai multe ori, pe pieptul omului atârnă zodiile sau tot felul de imagini şi de semne care nu au nimic în comun cu Dumnezeu şi care nu‑l păzesc de duhurile rele. Amulete sau talismane. Aceste lucruri nu‑L au în ele pe Dumnezeu, nu au în ele sfinţenie. Sunt lucruri de care zicem noi că suntem legaţi sentimental, pentru că le‑am primit de la cineva foarte drag și apropiat sufleteşte nouă. Pentru noi înseamnă extraordinar de mult, deşi ele, prin ele însele, nu au nici o valoare. Dar sentimental, zicem noi, au valoare inestimabilă. Ce înseamnă valoare sentimentală? Înseamnă că obiectul respectiv mi‑l aduce aproape, în mintea şi inima mea, pe cel care mi l‑a dăruit. Cu atât mai mult Sfânta Cruce!

Făcându‑ne semnul Sfintei Cruci, purtându‑o pe pieptul nostru, avându‑o în casa noastră, pe bisericile noastre, nu facem altceva decât să Îl avem pe Dumnezeu Iisus Hristos pe trupul nostru, pe chipul nostru, în fiinţa noastră, în casa și în viaţa noastră. Aceasta înseamnă crucea, mai mult decât un talisman sau o amuletă sau orice altceva care ni se pare nouă că ne aduce noroc. Aceasta este o prostie, o superstiţie.

Crucea Mântuitorului Iisus Hristos este un moment istoric, verificat și consemnat de istorie; este lemnul pe care S‑a răstignit Mântuitorul, pe care‑a curs Sângele Lui! Câtă însemnătate are o haină pe care a purtat‑o cel drag şi nu dăm însemnătate unui lemn care poartă până astăzi urmele Sângelui Celui mai iubit dintre pământeni, în același timp și Dumnezeu...!? De aceea, niciodată şi nimic să nu ne despartă de Sfânta Cruce! Dacă ne va despărţi, cineva sau ceva, de Sfânta Cruce, ne va despărţi de Dumnezeu!

Sfânta Cruce, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, nu este ceva sentimental, înseamnă însăşi viaţa și identitatea noastră. Noi, creştinii, ne identificăm, nu numai cu numele Mântuitorul Hristos – dacă este numai aşa, degeaba! – ci și cu viaţa Lui care implică şi momentul Sfintei Cruci. De aceea, peste veacuri, Mântuitorul ne cere imperativ: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

În încheiere, vă îndemn să nu vă ruşinaţi că sunteţi creştini ai Crucii! Să nu vă ruşinaţi a vă însemna cu semnul Sfintei Cruci în orice împrejurare a vieţii; ori de câte ori treceţi pe lângă biserică; când întâlniţi o troiţă; când începeţi și sfârșiți un lucru; când porniţi la drum; și, pentru că elevii încep mâine școala, ori de câte ori mergeți la şcoală! Şi în afară de aceasta, să purtăm acest însemn pe pieptul nostru! Să nu uităm că suntem creștini ai Crucii, pentru că și astăzi, în țările păgâne, se moare pentru această mărturie! Amin!

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Amin!

^[1] Predică rostită în Duminica Înălţării Sfintei Cruci (Judecarea şi Răstignirea lui Iisus), la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, în data de 14.09.2008.