Întâlnirea cu Dumnezeu
în cunoaștere...!^[1]

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacob i l‑a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, S’a aşezat lângă fântână; era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i‑a zis: „Dă‑Mi să beau!” Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere merinde. Femeia samarineancă I‑a zis: „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...?” – Pentru că Iudeii nu au amestec cu Samarinenii –. Iisus i‑a răspuns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care‑ţi zice: Dă‑Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi‑ar fi dat apă vie”. Femeia I‑a zis: „ Doamne, nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne‑a dat această fântână, şi el însuşi a băut din ea, ca şi fiii lui şi turmele lui?” Iisus, răspunzând, i‑a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i‑o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i‑o voi da Eu se va face într’însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică”. Femeia I‑a zis: „Doamne, dă‑mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”. Iisus i‑a zis: „Du‑te şi cheamă‑l pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia I‑a răspuns, zicând: „N’am bărbat”. Iisus i‑a zis: „Bine‑ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care‑l ai acum nu‑ţi este soţ. Pe aceasta adevărat ai spus‑o”.

Femeia I‑a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri s’au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. Şi Iisus i‑a zis: „Femeie, crede‑Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la Iudei este mântuirea. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută.

Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca’n duh şi’n adevăr să I se închine”.

I‑a zis femeia: „Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune”. Iisus i‑a zis: „Eu sunt, Cel care‑ţi grăieşte”.

Şi atunci au venit ucenicii Săi. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I‑a zis: „Ce întrebi?”, sau: „Ce vorbeşti cu ea?” Iar femeia şi‑a lăsat găleata şi s’a dus în cetate şi le‑a zis oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi le‑a spus pe toate câte le‑am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?” Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Învăţătorule, mănâncă!”

Iar El le‑a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”. Ziceau deci ucenicii între ei: „Nu cumva I‑a adus cineva să mănânce?...”. Iisus le‑a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M’a trimis şi să‑I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi‑vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure, şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v’am trimis să seceraţi unde nu voi v’aţi ostenit; alţii s‑au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor”.

Şi mulţi Samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: „Mi le‑a spus pe toate câte le‑am făcut”. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”.

(Ioan 4, 5‑42)

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

Textul evanghelic care s‑a citit mai înainte a fost foarte lung, dar prin ce exprimă cred eu că este foarte scurt, pentru că ne vorbeşte despre o întâlnire dintre Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi om, în cazul nostru, femeia samarineancă. Această întâlnire dintre om şi Dumnezeu sau dintre Dumnezeu şi om, a fost consemnată şi aparţine istoriei, însă trebuie să devină și a noastră. Să ne regăsim în ea și, dacă se poate, s‑o înveşnicim, rămânând pentru totdeauna alături, în preajma şi în faţa lui Dumnezeu.

Dacă ar fi doar să ne imaginăm, atât cât poate mintea noastră să cuprindă, această întâlnire dintre Iisus Hristos şi femeia samarineancă, am fi oarecum invidioşi pentru că noi n‑am avut această şansă. Dar această şansă o are fiecare om, deoarece Dumnezeu Îşi doreşte cu tot dinadinsul să‑l întâlnească pe om în intimitate şi nu numai, ci şi aşa, cum ne întâlnim noi cu El în fiecare duminică şi sărbătoare sau la fiecare slujbă, în special la Sfânta Liturghie. Dacă S‑a întâlnit Iisus Hristos cu femeia samarineancă, în fapt, S‑a întâlnit cu întreaga umanitate, pentru că răspunsurile ce le primim din evanghelia de astăzi sunt valabile pentru întreaga omenire de până atunci şi până la sfârşitul veacurilor.

Două lucruri esenţiale ni se relatează în această evanghelie şi ni le lămureşte Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: că omul nu se hrăneşte numai cu pâine ci „şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” şi că nu este suficient să bem apă ca să trăim, ci trebuie neapărat să fim conştienţi de altă dimensiune a vieţii noastre, nu numai a celei pământeşti ci şi a celei veşnice. Şi al doilea lucru pe care ni‑l lămureşte Domnul Hristos este închinarea pe care I‑o datorăm lui Dumnezeu şi care trebuie să fie în duh şi‑n adevăr. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să avem o credință abstractă, foarte generală, ci trebuie să credem în mod concret, adevărat sau în adevăr şi, mai mult decât atât, în Duhul Adevărului.

Ne apropiem cu paşi repezi de sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt şi rugăciunea pe care o adresăm Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, este rugăciunea „Împărate ceresc...”.Felul în care ne adresăm Persoanei a treia a Sfintei Treimi sau una dintre numirile Duhului Sfânt este şi Duhul Adevărului! Deci, credinţa noastră trebuie neapărat să fie întemeiată pe propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos, care spune despre El Însuşi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Adevărul, trebuie să fie înţeles în Duhul lui Dumnezeu, în sau prin puterea Duhului Sfânt. Or, puterea Duhului Sfânt o depozitează Biserica, această instituţie divino‑umană care împărtăşeşte necontenit, până la sfârşitul veacurilor, darurile și lucrarea Duhului Sfânt. Iar închinarea noastră trebuie să fie făcută, ne spune Sfânta Scriptură de astăzi, în duh şi în adevăr, adică să ne închinăm Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

Credinţa noastră trebuie să fie dreaptă, corectă, adevărată și deplină!

Dilema care se pune în evanghelia de astăzi – unde să ne închinăm lui Dumnezeu, în Ierusalim sau pe Garizim? – o lămureşte Mântuitorul Hristos, fără să excludă că mântuirea vine prin evrei, El Însuşi născându‑Se ca om din acest popor, şi anume că, închinarea se poate face, se va face şi trebuie făcută pretutindeni; trebuie să fie însuşită de toate popoarele, nu numai de poporul ales sau de cele care au fost în imediata lor vecinătate sau în amestecare ca samarinenii, şi că propovăduirea credinţei celei adevărate trebuie să ajungă până la marginile pământului, iar credinţa trebuie să aibă un caracter universal valabil pentru întreaga umanitate, pentru toate popoarele din această lume. Credinţa în Sfânta Treime, închinarea la Dumnezeu‑Tatăl în Duh şi în Adevăr!

Şi revin la celălalt lucru esențial relatat de evanghelie. La insistenţa sau la dimensiunea care trebuie să ne preocupe, fără să ne limităm la existenţa biologică şi umană. Să conştientizăm ceea ce ne învaţă Mântuitorul nostru astăzi: niciodată n‑o să ajungem să ne săturăm cu adevărat, să ne astâmpărăm setea, chiar din punct de vedere biologic, fără de El. Numai El este depozitarul apei celei vii şi numai El poate să ne dea această apă! Dacă această apă ajunge să fie primită de fiecare, ne spune Sfânta Scriptură, Mântuitorul Însuşi, ea devine în fiinţa noastră izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Cuvântarea Mântuitorului astăzi este de esenţă, este teologică, înaltă şi profundă în acelaşi timp. Cu siguranţă, cele două zile pe care şi le‑a rezervat samarinenilor, cât a mai rămas cu ei, au fost şi ca să le explice cu de‑amănuntul: ce înseamnă viaţa dincolo de aceste limite și ce înseamnă Dumnezeu cu adevărat, încât ei au crezut nu numai pentru cuvântul femeii, ci mai ales datorită prezenţei şi cuvântului Mântuitorului că: El este Hristos, Mântuitorul lumii!

Iubiţi creştini, aceste două învăţături pe care evanghelia de astăzi ni le transmite prin femeia samarineancă de care s‑a amintit, dar şi prin glasul Bisericii, trebuie să ni le însuşim neapărat. Să nu ne limităm la viaţa biologică, la mâncare şi la băutură. Chiar Hristos, atunci când este îndemnat de apostoli să mănânce, refuză şi spune: „Eu am de mâncat o altă mâncare pe voi nu o ştiţi”, dar pe care au aflat‑o şi pe care şi noi trebuie s‑o aflăm. Iar apa, despre care ne spune Hristos astăzi, este băutura pe care şi noi trebuie s‑o găsim. Or, Iisus Hristos, prin Biserica Lui, ne cheamă la fiecare Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu cel ce pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” şi „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu cel ce pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor”. Şi a doua, să nu mai zicem niciodată că noi credem în Dumnezeu fără să‑L cunoaştem. Dumnezeu nu este ceva abstract, Dumnezeu este ceva concret. Duh este Dumnezeu, ne spune evanghelia de astăzi. Dumnezeu este însăşi viaţa noastră şi dacă nu este încă, trebuie să devină! Amin!

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

^[1] Predică rostită în Duminica a 5‑a după Paşti (a Samarinencii), în Catedrala Mitropolitană, Cluj‑Napoca, 13.05.2012.