Duminica Vameşului şi a Fariseului; Despre rugăciunea inimii!^[1]

Astăzi a început perioada Triodului! Adică o perioadă de zece săptămâni în care slujbele, inclusiv vestirile evanghelice duminicale, au un subiect aparte. Aproape toate Evangheliile se referă la pocăinţă, starea ce trebuie s‑o aibă un creştin ce doreşte să se mântuiască. De altfel, încă de la începutul anului calendaristic, aţi auzit, prima predică a Mântuitorului Iisus Hristos, imediat după ce a fost botezat în Iordan: „Pocăiţi‑vă, că s’a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. 4, 17).

Evanghelia de astăzi, iubiţi creştini, ne înfăţişează două personaje care au devenit celebre, nu li se dau numele, dar se spune ce era fiecare: unul fariseu şi celălalt vameş. Numele de fariseu a căpătat sens peiorativ, nu mai are înțelesul ce‑l avea cândva, a devenit ce erau fariseii, adică făţarnici şi mândri, ceea ce înseamnă astăzi fariseu. Fariseii pe vremea aceea, erau o categorie socială de oameni bogaţi şi, în acelaşi timp, credincioşi, dar de faţadă. Fariseul din pericopa evanghelică este prototipul, modelul sau expresia tuturor fariseilor din vremea Mântuitorului Hristos. Era bine îmbrăcat; în Templu îşi găsea locul cel dintâi; stătea drept, ţanţoş şi se ruga formal. Îi mulţumea lui Dumnezeu, nu pentru ceea ce i‑a dăruit, ci pentru ce era el: drept; nu era desfrânat; nu era bârfitor şi nu era ca vameşul prezent în Templu, la intrare, care smerit, se ruga în felul lui. Mai mult, fariseul Îi mărturiseşte lui Dumnezeu faptele lui bune, cum că el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială din tot ceea ce câştigă, adică zece la sută din tot ceea ce are el dă Templului, aşa cum era prescris în legea Vechiului Testament. Omul acesta a devenit prototipul făţarnicilor şi al oamenilor mândri până în ziua de astăzi. Şi vorba românească, pe cel făţarnic şi mândru, pe cel ipocrit și pe cel mincinos, îl numeşte fariseu. Dar încă o dată, fariseii erau cu totul şi cu totul altceva, erau o categorie socială, chiar un partid politic din acea vreme, format din oameni de vază, de oameni bogaţi şi de oameni care respectau legea, dar arătau, cu tot dinadinsul, şi lui Dumnezeu şi oamenilor, că ei cunosc legea şi o împlinesc.

Dar ne spune Mântuitorul Hristos că „Acesta – vameşul – s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela – fariseul – ” (Lc. 18, 14). De ce? Pentru că vameşul stătea undeva în spate, la intrarea în Templu, nu îndrăznea nici ochii să şi‑i ridice către cer, îşi bătea pieptul şi zicea o rugăciune foarte frumoasă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13). Şi vameşii erau o categorie socială specială, în general nu erau oameni săraci, erau şi ei oameni bogaţi pentru că luau mai mult decât era rânduit de lege sau de stăpânitorii romani. Impozitele şi taxele care se plăteau şi atunci erau mărite după bunul lor plac şi, pe cei care nu puteau plăti, îi asupreau, îi nedreptăţeau şi probabil recurgeau şi la alte mijloace de constrângere – păcate mult mai mari şi mult mai grele. Vameşii erau o categorie socială foarte urâtă de oameni. Era unul dintre cele mai grele cuvinte, dacă voia cineva să te umilească, să‑ţi spună că eşti vameş. Sfânta Scriptură spune despre păcătosul neîndreptat: „să‑ți fie ție, ca un păgân și vameș!” Şi totuşi, ne spune Mântuitorul că acest vameş „s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit”, pentru că îşi recunoştea păcatele şi vina, pentru că el nu îndrăznea nici măcar ochii să şi‑i ridice către cer, adică era smerit, şi pentru că el ştia şi să se roage, ceea ce nu ştia fariseul, şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Această rugăciune, iubiţi creştini, au preluat‑o isihaştii şi au transformat‑o în Rugăciunea lui Iisus. Astăzi noi ne rugăm cu rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus şi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”. Această rugăciune smerită şi umilită are darul de a‑i îndumnezei pe oameni. Şi dacă, din predica de azi, aţi rămâne doar cu acest lucru, de a rosti, de a vă dori şi de a face rugăciunea inimii de acum înainte, ar fi extraordinar! Dar mai mult decât să rostim, ne spun Sfinţii Părinţi că rugăciunea lui Iisus trebuie să fie înţeleasă cu mintea, să ajungă să fie primită de raţiunea omenească şi să ne ocupe mintea. Pentru că mintea noastră este ocupată cu atâtea şi atâtea lucruri, dacă ar fi doar griji pământeşti ar fi ceva, dar mintea noastră este ocupată şi cu multă mizerie, cu multe gânduri rele şi păcătoase. Şi după ce este înţeleasă cu mintea, zic Părinţii Bisericii, să coboare în inimă şi să ne ocupe şi inima. Aceasta este rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii. De ce au căutat Părinţii să găsească soluţii în ceea ce priveşte lucrarea rugăciunii, ocuparea minţii şi simţirea inimii? Pentru că atunci când întâiul om, Adam, a căzut prin neascultare, aceste trei funcţii: raţiunea, voinţa şi sentimentul, care făceau diferenţa între om şi celelalte fiinţe, s‑au despărţit. S‑a despărţit mintea de inimă, s‑a despărţit mintea de voinţă, s‑a despărţit inima de voinţă! De aceea se spune astăzi că una zicem şi alta facem, una gândim, alta spunem, una facem, alta simţim. Este o contradicţie permanentă în om, din momentul căderii în păcat, pe care noi o resimţim chiar fizic. Sfântul Apostol Pavel se plângea „căci nu fac binele pe care‑l vreau, ci răul pe care nu‑l vreau, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19). Şi străduinţa omului duhovnicesc dintotdeauna a fost să unească cele trei: inima, mintea şi lucrarea. Însuși Dumnezeu poruncește să‑L iubim și cu mintea şi cu inima şi cu lucrarea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). De ce dă această poruncă? Dumnezeu a ştiut că s‑au despărţit cele trei daruri și puteri lăuntrice ale omului pe care le‑a primit de la El!

Evanghelia de astăzi spune doar despre vameş că s‑a întors mai îndreptat la casa lui. Calea era lungă şi pentru vameş să‑şi unească mintea cu inima şi faptele lui să fie conforme cu Legea lui Dumnezeu, dar era foarte aproape, în acelaşi timp, prin rugăciunea pe care o rostea şi prin gesturi: îşi bătea pieptul, unde este locul inimii, şi rostea rugăciunea „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” şi mintea lui recunoştea tot ceea ce era stricăcios în fiinţa lui. Era pe calea cea bună şi s‑a îndreptat, s‑a întors mai îndreptat la casa lui. Calea este una lungă şi străduinţa de o viaţă! Toată viaţa noastră trebuie să luptăm pentru a uni aceste trei calităţi pe care le are omul, trei valenţe, trei potenţe, trei puteri, cum vreţi să le ziceţi, care sunt darurile lui Dumnezeu şi care ne definesc pe noi ca oameni. Dacă n‑am mai avea minte, n‑am mai fi oameni, am fi nişte nebuni, dacă n‑am avea inima, n‑am mai fi oameni, am fi nişte pietre şi dacă n‑am avea voinţa şi puterea de a face, am fi nu oameni, poate handicapaţi.

Să luaţi aminte, iubiţi creştini, la vameşul din Templu, nu din afara Templului. Vameşul din afara templului era cel ce făcea nedreptăţi, cel ce‑i siluia pe oameni, care lua mai mult decât se cuvenea. Dar vameşul din Templu era cel ce se căia de faptele lui, cel ce îşi bătea pieptul şi care ştia să se roage smerit. Şi aşa se încheie Evanghelia de astăzi: „Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 8, 14), adică tot cel ce se va înălţa pe sine, aşa cum a făcut‑o fariseul, va fi smerit, va fi umilit de Dumnezeu şi de soartă şi de oamenii din comunitatea în care trăieşte; iar cel care se va smeri pe sine se va înălţa, adică acel care, cel puţin, este realist cu el însuşi, sunt aşa cum sunt, până la urma urmei. Şi dacă sunt aşa cum sunt, să fiu acceptat aşa cum sunt şi să mă străduiesc să fiu mai bun şi cât mai aproape de Dumnezeu şi de cel de lângă mine.

Legat de „mândru”, v‑aş mai spune încă două lucruri. Unul din Sfânta Scriptură şi anume ne spune Mântuitorul Hristos că „Dumnezeu le stă’mpo­trivă celor mândri” (Iac. 4, 4, 6; 1 Pt. 5, 5), ceea ce înseamnă că omul mândru este într‑o luptă permanentă cu Dumnezeu, se războieşte cu Dumnezeu, Dumnezeu stă împotriva lui. Să ştim noi, toţi cei care ne mândrim, de multe ori imediat ce ne mândrim şi vedem împotrivirea lui Dumnezeu, că Dumnezeu se luptă împotriva planurilor noastre şi le prăbuşeşte, le nimiceşte. Să ştie omul mândru că este într‑o luptă permanentă cu Dumnezeu şi n‑o să iasă el biruitor, o să iasă Dumnezeu, El este atotputernic, nu omul, chiar dacă omul se crede şi se vrea atotputernic!

Şi al doilea lucru, pe care l‑am auzit de la părintele Arsenie Papacioc, marele duhovnic de la Techirghiol, care a trecut la cele veşnice. El spune aşa: numai smerita smerenie mântuieşte, de care au nevoie şi îngerii! Pentru că nici îngerii nu au reuşit, unii dintre ei, să se smerească şi au căzut din cer şi au devenit diavoli. Pentru că nici smerenia pe care noi o afişăm nu totdeauna este smerenie. Numai smerita smerenie...! De multe ori afişăm o smerenie care ascunde multă mândrie şi multă făţărnicie. În acelaşi timp eşti şi vameş şi fariseu. Foarte mare atenţie la această smerenie făţarnică, poate chiar smerenie evlavioasă, pentru că şi creştinii sunt din aceia care sub batic, fustă lungă sau închinăciuni până la pământ ascund o mândrie luciferică.

Acestea fiind zise, iubiţi creştini, mulţumesc bunului Dumnezeu pentru şansa, prilejul şi bucuria de fi împreună cu frăţiile voastre din nou, în această frumoasă biserică şi‑n acest oraş, al copilăriei mele. Sunt nostalgic adesea şi probabil cei mai vârstnici ştiţi, cu cât înaintăm în vârstă devenim mai nostalgici, mai melancolici în ceea ce priveşte viaţa care s‑a scurs şi anii copilăriei. Am trăit aici, în Bălan, 15 ani, de la vârsta de 2 ani până la 17, când am plecat la Seminar la Cluj, unde sunt şi astăzi. Şi sunt multe lucruri... Celor care m‑au însoţit le‑am mai povestit pe drum şi cum mergeam la cules de zmeură vara, ani de zile, şi la afine, cum mergeam la recoltat cartofi la Cârţa şi la Tomeşti. Toate acestea mi le aduc aminte... Cum am intrat în fiecare casă din acest oraş cu părintele Serafim Măciucă cu icoana în Postul Naşterii şi cu Sfânta Cruce de Bobotează. N‑a existat casă să nu fi intrat şi la români şi la unguri, ani de zile la rând. Şi toate acestea şi multe altele nu se pot uita. Şi şcoala care am făcut‑o aici, săream gardul de la biserică la şcoală şi de la şcoală la biserică. Părintele Măciucă slujea în fiecare zi Sfânta Liturghie la ora şase şi eu îl trezeam cu clopotele şi cu toaca. Şi că cei mai mulţi colegi şi prieteni îmi ziceau popă de mic copil, eu mă supăram, dar eu am ajuns popă, şi..., atâtea lucruri care, toate, aşa în treacăt vi le zic, dar care fac parte din fiinţa mea şi care m‑au plămădit pentru ceea ce sunt astăzi. De aceea, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate şi părinţilor mei care sunt încrustaţi pe strănile acestei biserici, pe tăbliţe. Aici, în stânga, este strana de pe pământ a tatălui meu, el nu mai este astăzi, a trecut dincolo...; în partea dreaptă, este strana mamei mele, care s‑ar bucura să fie astăzi aici împreună cu noi, ştie că suntem aici; poate că va veni şi ziua să venim împreună şi să facem un parastas pentru tata, Nicolae Cobzaru, şi poate pentru fratele mai mare, Constantin Cobzaru, pe care i‑aţi cunoscut, foarte mulţi dintre dumneavoastră.

Acestea fiind zise, Dumnezeu să ne ajute pe toţi. Amin!