Despre smerenie şi mândrie...!^[1]

„Doi oameni s’au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu‑Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.

Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi‑i ridice spre cer, ci‑şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Vă spun Eu vouă: Acesta s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

(Luca 18, 10‑14)

Iată că a rânduit Bunul Dumnezeu să ajungem din nou în preajma Postului Mare, a Postului Paştilor, pentru că de astăzi începe Triodul, adică până la Paşti vom avea zece săptămâni în care, în chip ascendent, vom învăţa, ne va învăţa Biserica, ne vor învăţa cântările din Biserică în această perioadă ce înseamnă pocăinţa. Și pe măsură ce vom învăţa ce înseamnă pocăinţa, să ajungem să ne folosim duhovniceşte, ca într‑adevăr la sfârşitul acestei perioade a Triodului să ne bucurăm pe deplin de Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Înviere care trebuie să fie şi învierea sufletelor noastre.

Cea dintâi duminică din această perioadă se numeşte Duminica vameşului şi a fariseului, pentru că s‑a rânduit de Sfânta noastră Biserică să se citească la Sfânta Liturghie una din parabolele Mântuitorului Hristos care se referă la doi oameni ce s‑au suit la Templu să se roage, unul fariseu, adică un om important al vremii, care făcea parte dintr‑un partid religios şi care avea o poziţie socială deosebită, şi celălalt vameş, care şi el avea o poziţie deosebită în societate, dar una ingrată, pentru că el aduna ceea ce se numeşte astăzi impozit, dar sigur că nu se limita la ceea ce i se cerea de stăpânire, ci cerea ceva mai mult, pentru sine şi pentru ca să se îmbogăţească. Şi ne spune Sfânta Evanghelie că fariseul, stând drept în Templu, a început să se roage şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu că el nu este răpitor, nu este adulter, nu este aşa cum este vameşul din spatele lui, şi mai mult, că el este un om drept şi‑un om cuminte care posteşte de două ori pe săptămână, care dă zeciuială şi face milă, adică dă din ce are săracilor. Iar în contradicţie cu rugăciunea acestuia, vameşul, în spatele Templului, nici nu îndrăznea să‑şi ridice ochii către cer, ci se bătea în piept zicând în sine: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi conchide Mântuitorul că mai îndreptat s‑a întors acesta la casa lui decât fariseul, că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Iubiţi credincioşi, parcă ar fi de prisos să vă tâlcuiesc pilda de astăzi, parabola Mântuitorului! Am înţeles fiecare dintre noi ce înseamnă rugăciunea fariseului şi că n‑a fost bineplăcută lui Dumnezeu şi ce înseamnă rugăciunea vameşului, pe care Dumnezeu a luat‑o în seamă şi i‑a socotit‑o ca îndreptare atât pentru păcatele lui, cât şi îndreptăţire pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor. Aceasta înseamnă: cel smerit se va înălţa!

Însă, gândindu‑mă la rugăciunea fariseului, mi‑am adus aminte de un lucru pe care aş vrea să vi‑l pun la suflet. Acum câţiva ani, pentru Mânăstirea Nicula s‑a rânduit să turnăm clopotele cele noi într‑o fabrică din Austria, la Innsbruck. La turnarea lor, am fost împreună cu câţiva părinţi şi cu donatorii clopotelor să rostim o rugăciune, să fim de faţă la acel moment. După ce au fost pregătite cofragele în pământ, ne‑au chemat meşterii să fim de faţă la eveniment. Era o ceremonie publică, se turnau clopotele mai multor biserici, iar noi am rostit o rugăciune, dar şi muncitorii care lucrau efectiv – deşi nu erau de legea noastră – s‑au oprit pentru câteva momente şi s‑au rugat în legea lor. Au turnat clopotele, ne‑am bucurat şi am fost sensibili pentru că am fost prezenţi la acel eveniment. Apoi am ieşit undeva în curtea fabricii, unde familia, care din generaţie în generaţie, de 500 de ani, ştiau secretul turnării clopotelor, a oferit o mică recepţie. Eram mulţi, nu eram doar cei de la Nicula care turnam clopote, erau mai multe biserici şi mânăstiri din ţara noastră, care făceau acest lucru. Şi acolo, pe un schelet metalic era un clopot foarte frumos, turnat de această familie şi care era acţionat electric şi unde toţi cei care erau de faţă făceau poze sau se filmau în direct în balansul acelui clopot; dar, spre uimirea mea, clopotul respectiv n‑avea limbă. Era un clopot care se balansa acţionat electric, dar fără să sune. Sigur că în poze sau pe film nu se vedea, pe film s‑ar fi putut auzi. Dar am întrebat: de ce nu are limbă clopotul respectiv? Şi familia mi‑a răspuns: pentru că există o lege în occident vis‑a‑vis de poluarea fonică şi că n‑au voie bisericile să‑şi tragă clopotele decât la anumite ore stabilite şi aceasta cu mare restricţie pentru că pe cei mai mulţi îi deranjează când se trage clopotul. Poluare fonică! Şi m‑am întristat în sinea mea pentru că turnasem clopote pentru o mânăstire, celebră de altfel, dar care pentru viitor n‑aveam încredinţarea că acele clopote vor suna o veşnicie. Ar putea ajunge şi la noi aceste legi restrictive de‑a nu mai trage clopotele ca să chemăm oamenii la biserică, să nu se știe că‑n biserică se săvârşeşte Sfânta Liturghie sau slujbele obişnuite. De altfel, am văzut în bisericile lor că tot ceea ce‑nsemna lumânare în biserică era pe bază electrică, erau simulare de lumânări care, odată ce introduceai un euro sau câţiva cenţi, se aprindea beculeţul în vârful lumânării de plastic şi ardea un oarecare timp, fără ca flacăra respectivă să mai fie vie şi să te reprezinte pe tine ca unul care trăieşti, ca unul care îţi doreşti ca rugăciunea ta să ardă asemenea flăcării.

V‑am spus aceste lucruri pentru fariseul din Evanghelia de astăzi. Deşi se ruga, postea, dădea zeciuială, făcea milă faţă de cei săraci, nu era hoţ, nu era desfrânat şi, totuşi, n‑a plăcut lui Dumnezeu. Pentru că rugăciunea lui nu vibra astfel încât Dumnezeu să răspundă acestei rugăciuni, să‑I placă această rugăciune.

Cunoaştem că Dumnezeu celor mândri le stă‑mpotrivă, ne spune aceasta Sfânta Scriptură. Înseamnă că omul mândru este într‑un permanent război cu Dumnezeu. A sta împotriva cuiva, a te împotrivi cuiva înseamnă, în primul rând, să nu fii de acord cu el, dar în acelaşi timp să fii într‑o stare permanentă de litigiu, într‑un război permanent. Iar Dumnezeu celor mândri, ne spune Sfânta Scriptură, le stă împotrivă. Şi în acest război, dintre Dumnezeu şi om, cu siguranţă că nu omul este biruitor. Pentru că Dumnezeu este atotputernic și, mai mult, Dumnezeu este smerit. Însuşi Dumnezeu – Iisus Hristos ne‑a învăţat ce‑nseamnă smerenia. Pentru că S‑a smerit pe Sine chip de rob luând, făcându‑Se asemenea nouă şi ascultător făcându‑Se lui Dumnezeu Tatăl până la moartea pe cruce. În Evanghelie găsim nenumărate exemple în care Mântuitorul nostru S‑a smerit pe Sine. Dacă ne‑aducem aminte, când a spălat picioarele ucenicilor și nu numai. De aceea, Dumnezeu iubeşte smerenia şi Dumnezeu, ne spune Sfânta Evanghelie, dă har celor smeriţi. Şi omul adevărat poate fi adevărat pe deplin dacă este modest, dacă este smerit, dacă este realist. Numai atunci este el cu adevărat şi numai atunci este bineplăcut lui Dumnezeu!

Evanghelia de astăzi, iubiţi credincioşi, ne cere fiecăruia dintre noi care venim la biserică să ne rugăm adevărat și smerit! Fie că stăm în faţă, fie că stăm mai în spate, fie că avem o poziţie socială mai înaltă sau mai puţin înaltă, fie că ştim să ne rugăm, fie că nu ştim să ne rugăm, fie că suntem păcătoşi, fie că ne străduim să fim drepţi, în acelaşi timp, trebuie să fim și smeriţi. Pentru că doar atunci, în smerenie, vom dobândi harul. Ne spune Sfântul Macarie că într‑o zi l‑a întâmpinat diavolul şi i‑a spus: „Macarie, din tot ceea ce faci tu nimic nu‑mi este mie străin, doar un singur lucru. Tu posteşti, eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, eu nu dorm niciodată, tu eşti sărac, eu trăiesc în mizerie. Singurul lucru care nu pot eu să‑l fac, spune diavolul – şi atenţie! – eu nu mă pot smeri.” Şi numai cât a rostit cuvântul, ne spune istorioara, a şi dispărut diavolul! Diavolul a fost înger de lumină, care‑L slujea pe Domnul Dumnezeu în slava Lui şi se împărtăşea de slava lui Dumnezeu. Şi erau şi ei slăviţi la rându‑le, pentru că noi, de pildă, ne rugăm îngerilor şi îi chemăm mijlocitori între noi şi Dumnezeu! Însă, datorită mândriei au căzut şi au ajuns diavoli, pentru că nu s‑au putut smeri şi au vrut să fie la egalitate cu Dumnezeu sau chiar deasupra Lui. Au căzut şi au ajuns diavoli; au pierdut raiul şi au câştigat iadul. Și tot diavolul, care Îl urăşte pe Dumnezeu şi pe oamenii care Îl slujesc, i‑a ispitit pe Adam şi Eva, şi cei dintâi oameni au pierdut raiul, datorită mândriei. Și au fost izgoniţi din paradis şi au trebuit să‑nveţe smerenia (...).

Iubiţii mei! Să nu fim clopote fără limbă, să nu fim lumânări care ard „mecanic sau electric”! Să fim flăcări vii, de rugăciune şi de pocăinţă, aşa cum ne‑nvaţă Sfânta Biserică în această perioadă a Triodului, şi rugăciunea noastră să aibă reverberaţii în cer. Dacă va ajunge să aibă reverberaţii în cer, Dumnezeu, în mila Lui cea mare şi pentru smerenia noastră, umilinţa și realismul nostru, ne va înălţa şi ne va repune în starea pe care ne‑a pregătit‑o în Împărăţia Lui. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm pentru vremurile ce vin. În America, de pildă, am văzut că ei n‑au clopote deloc, nici n‑au turle la biserici, pentru că nu mai este necesar. Este o cutie pe care sunt desenate clopote şi sunt câteva clapete pe care le apeşi, depinde ce melodie vrei şi se‑aude clopotul într‑adevăr, dar numai în biserică, în interiorul bisericii. Clopotul n‑are voie să se audă în afara pereţilor bisericii. Aceste vremuri au început demult şi sunt pe drum către noi. De aceea, să ne rugăm asemenea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani: să se depărteze paharul acesta de la noi, dar nu după cum vrem noi, ci după cum vrea Dumnezeu! Sunt lucruri pe care nu le putem evita; sunt foarte multe lucruri care duc la sfârşitul lumii sau aduc sfârşitul lumii mai aproape, și pe care nu le putem evita, probabil că le putem amâna. Aşa cum aţi auzit o întreagă istorie despre cipuri...!?

Să luăm aminte la ochii plecaţi ai vameșului! Ce înseamnă ochii vameşului? Înseamnă oglinda sufletului! Ochii plecaţi înseamnă smerenia, adică recunoaşterea păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu putem să ne ridicăm ochii înaintea lui Dumnezeu atunci când vom fi judecaţi! Măcar să ne batem în piept. Ce înseamnă să ne batem în piept? Să ne lovim inima pentru că din inimă, ne spune Mântuitorul, ies gândurile necurate, din inimă ies desfrânările, din inimă ies răutăţile! Să ne putem bate piepturile şi să ne rugăm cu ochii plecaţi, asemenea vameşului din Evanghelia de astăzi, până la sfârşitul vieţii noastre: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Amin!