Învierea fiicei lui Iair. Sfântul Ierarh Nectarie^[1]

Şi iată ca a venit un bărbat, al cărui nume era Iair; şi acesta era mai‑marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să vină în casa lui. Că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi aceea era pe moarte. Şi pe când Se ducea El, mulţimile Îl îmbulzeau.

Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi‑şi cheltuise toată averea cu doctorii şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, s’a apropiat de El prin spate, s’a atins de poala hainei Lui şi îndată i s’a oprit scurgerea sângelui. Şi a zis Iisus: „Cine este cel ce s’a atins de Mine?” Dar cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine s’a atins de Mine?...”. Iar Iisus a zis: „S’a atins de Mine cineva. Căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine”.

Atunci femeia, văzând că n’a rămas tăinuită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus în faţa întregului popor din ce pricină s’a atins de El şi cum de’ndată s’a tămăduit. Iar El i‑a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te‑a mântuit; mergi în pace!”

Şi pe când El încă vorbea, a venit cineva de la mai‑marele sinagogii, zicând: „Fiica ta a murit; nu‑L mai supăra pe Învăţător”. Iar Iisus, auzind, i‑a răspuns: „Nu te teme; tu crede numai, şi ea se va mântui”. Şi venind în casă, n’a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacob şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau din pricina ei. Iar El a zis: „Nu plângeţi; n’a murit, ci doarme”. Şi ei Îl luau în râs, ştiind că ea a murit. Iar El, apucând‑o de mână, a strigat, zicând: „Copilă, scoală‑te!” Şi s’a întors duhul ei, şi ea în chiar clipa aceea a înviat; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi părinţii ei au rămas încremeniţi. Iar El le‑a poruncit să nu spună nimănui ceea ce s’a petrecut.

Luca (8, 41‑56)

În primul rând trebuie să vă transmit mesajul Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, care m‑a delegat astăzi să vin la hramul acestei biserici, să slujesc Sfânta Liturghie şi să vă rostesc cuvânt de învăţătură. Vă transmit binecuvântarea Înaltpreasfinţiei sale, atât părintelui paroh, cât şi dumneavoastră, credincioşilor, cu nădejdea că această biserică, care a început să se zidească din punct de vedere spiritual, îşi va construi, pe măsură, şi locaş de închinare în cinstea unui mare sfânt al Bisericii universale, Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul. Deci am venit aici, în primul rând pentru că am fost trimişi de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei. Am venit aici şi pentru că ne‑a chemat Sfântul Ierarh Nectarie, pentru că orice sfânt este o prezenţă foarte reală, intensă şi foarte vie, mai ales în zilele în care îl prăznuim, şi de aceea oamenii se străduiesc ca în zilele respective să ajungă în bisericile cu hramul sfântului respectiv, cu atât mai mult dacă au şi părticele din sfintele lui moaşte. Nu numai prezenţa este intensă şi vie, ci şi implicarea sfântului în viaţa noastră cea de toate zilele este foarte concretă.

Doar de două zile m‑am întors din Grecia, din locul unde Sfântul Nectarie şi‑a trăit viaţa pământească, şi la întoarcere, către aeroport, unul dintre părinţii care mă însoţeau mi‑a povestit o întâmplare foarte recentă legată de Sfântul Ierarh Nectarie. Acolo, în insula Eghina, unde există mânăstirea care îi odihneşte trupul sfânt, există şi chilia unde a trăit în ultimii ani, care poate fi vizitată şi unde poţi şedea pe scaunul pe care a şezut Sfântul Nectarie şi poţi intra în duhul pe care el s‑a străduit să‑l dobândească în intimitatea chiliei lui. Acolo îmi spunea părintele că s‑a dus cineva cu un copilaş bolnav şi copilaşul, imediat cum a intrat în cameră, s‑a aşezat pe patul sfântului. Maicile – este o mânăstire de maici acolo – şi bineînţeles părinţii, au încercat să‑l determine pe copil să se dea jos şi el n‑a vrut sub nici o formă şi a spus, le‑a spus tuturor: uitaţi, este aici un bătrân care mă ţine pe braţe şi el m‑a chemat să stau pe braţele lui aici, pe pat. Şi sigur că s‑au mirat părinţii şi maicile: unde?, cine? Şi copilaşul a continuat să spună că este un bătrân acolo care‑l ţine pe braţe. Ei n‑au văzut nimic, dar au simţit că într‑adevăr prezenţa părintelui Nectarie era una foarte reală şi un copilaş nevinovat, cu sufletul curat şi cu ochii inimii fără pată, a reuşit nu numai să‑l vadă, ci să se învrednicească să şadă pe braţele Sfântului Nectarie.

N‑aş vrea să vă spun prea multe de Sfântul Nectarie, poate că i‑aţi citit viaţa, cu siguranţă i‑aţi citit acatistul la împrejurări de boală, pentru că i se spune Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, adică Vindecătorul. Acest părinte sfânt a fost mitropolit, pentru puţină vreme, deoarece a fost depus din scaun. Cei care l‑au urât pe el şi i‑au urât şi faptele lui bune au reuşit să‑l dea jos de pe scaunul episcopal şi să îl determine să plece în surghiun, în exil. A fost foarte puţină vreme mitropolit, câteva luni. Cel mai mult a fost profesor, învăţător; şi înainte de a fi hirotonit, dar iată că şi după ce a ajuns chiar mitropolit, cei mai mulţi ani ai vieţii sale a predat copiilor, în primul rând învăţătura despre Dumnezeu, dar nu numai. Şi de aceea acest Sfânt Nectarie Taumaturgul are „slăbiciune”, aş putea zice, pentru cei mici, pentru copii şi mai ales pentru cei care sunt bolnavi. Se spune că atunci când nu reuşea să‑şi predea lecţiile din cauza năzdrăvăniilor pe care le făceau copiii, Sfântul Nectarie se mâhnea foarte tare, dar nu‑i pedepsea pe copii, ci se pedepsea pe el însuşi, îşi lua un canon care de obicei era foarte umilitor; chiar mitropolit fiind!, mergea în internatul copiilor şi spăla wc‑urile. Atâta smerenie a dobândit acest mare sfânt (...)!

Or, în ceea ce ne priveşte pe noi astăzi, actul educaţional se săvârşeşte aşa cum prea bine ştiţi şi cu rezultate pe măsură. Mi‑aduc aminte, mi‑a venit acum în minte acest lucru şi vi‑l spun! Pe vremea când eram pedagog la seminar – o perioadă grea, la vârsta lor, între 15 şi 19 ani, tinerii sunt destul de năzdrăvani, chiar dacă sunt teologi –, nu de puţine ori aveam parte de situaţii delicate şi pentru că eram şi duhovnic şi pedagog, trebuia să răspund pentru liniştea din internat, pentru liniştea din capelă, pentru liniştea din sălile de meditaţii. Şi‑mi aduc aminte că în 1997, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, am slujit şi era prezent tot seminarul, adică în jur de trei sute de elevi care n‑au fost prea cuminţi în timpul slujbei: unii s‑au plimbat pe coridoare, unii s‑au plimbat prin curte – îi vedeam de pe geamul de la capelă – şi m‑am mâhnit foarte tare pentru că n‑au reuşit să stea, să zicem trei ore, la slujbă, cât a ţinut Sfânta Liturghie împreună cu Utrenia. Şi la sfârşitul slujbei, am ieşit în faţa altarului şi le‑am spus: „de un an de zile sunt aici, la voi, şi am încercat în toate felurile să vă determin, în primul rând, să‑L iubiţi pe Dumnezeu şi Biserica Lui, şi n‑am reușit nimic. Azi am slujit Sfânta Liturghie şi am fost atât de supărat pentru că n‑aţi stat cuminţi şi v‑aţi plimbat toată slujba – sigur chiar se hârjoneau pe acolo, prin spate, aşa cum o fac şi astăzi – dar, le‑am spus eu, de acum înainte n‑am să vă mai mustru, ci doar am să mă rog”. Şi‑n acel moment, în mijlocul bisericii, îmbrăcat în toate odăjdiile, aşa cum sunt astăzi, m‑am pus în genunchi cu faţa către altar şi am stat cinci minute rugându‑mă fără să zic nimic cu voce tare. Unii s‑au pus în genunchi, unii nu s‑au pus, dar s‑a făcut o linişte de mormânt şi s‑au speriat atât de tare încât vă spun că zilele care le‑am mai petrecut în seminar după aceea ca duhovnic şi pedagog, cel puţin în ceea ce priveşte slujba, au fost zile cu totul şi cu totul aparte. Mai mult, din 1996‑1997, anul de zile cât am fost duhovnic şi pedagog la seminar, până astăzi, cei mai mulţi dintre cei trei sute mi‑au rămas fii duhovniceşti. Se spovedesc până astăzi la mine şi marea lor majoritate sunt preoţi în toată ţara şi în lume chiar. În Grecia, unde am fost săptămâna trecută, am fost la unul dintre fiii mei duhovniceşti, atunci era în anul doi de seminar, părintele Grigorie Maja – astăzi este călugăr și arhimandrit. V‑am spus şi acest amănunt, nu pentru a mă propovădui pe mine, ci a vă arăta că Sfântul Ierarh Nectarie, prin ceea ce făcea, a ajuns să se sfinţească în aşa măsură încât trupul lui să devină sfinte moaşte şi el să fie încă prezent şi va fi prezent până la sfârşitul veacurilor în viaţa creştinilor şi mai ales a celor care‑l cheamă în rugăciuni. Vă puteţi închipui dumneavoastră câţi ucenici are Sfântul Nectarie astăzi în Grecia, poate că unii dintre ei mai trăiesc, pentru că el a murit în secolul trecut, dar ucenicii lui au cuprins întreg pământul şi ucenicii lui suntem noi astăzi, iată, cei ce ne‑am adunat la Sfânta Liturghie, la această biserică, ca să‑l prăznuim şi ne socotim a fi ucenicii lui şi l‑am chemat în rugăciune şi‑l vom chema pe mai departe. Să‑i citiţi viaţa şi o să fiţi foarte impresionaţi de tot ceea ce a trăit el şi de minunile pe care le‑a făcut încă din timpul vieţii sale şi mai ales după ce a trecut la cele veşnice. Câteva frânturi, amestecate poate, despre viaţa Sfântului Nectarie.

Am să vă spun câte ceva şi despre Evanghelia de astăzi. Am avut un diacon – eu nu‑l cunosc, poate e prima dată când slujesc cu el, părintele Florian, invitat, sigur, de părintele paroh – pe care îl ajută vocea dar și trăiește rugăciunea şi‑i face şi pe alţii să se roage. Atunci când a citit Evanghelia, parcă l‑am văzut pe Iair mai‑marele sinagogii, îngenunchiat în faţa Mântuitorului Hristos şi rugându‑L să intre în casa lui unde avea o fiică de doisprezece ani bolnavă pe moarte. Oare trebuie mai mare predică decât această imagine? Să vezi un om în toată firea şi cu o funcţie importantă, cea mai importantă din comunitatea respectivă, în public!, îngenunchiat în faţa Mântuitorului Hristos rugându‑L să intre în casa lui și să‑i tămăduiască fiica de doisprezece ani, unica lui fiică, şi care era pe moarte, şi ne spune Evanghelia că a şi murit. Nu numai că era mai marele localităţii respective, ci a intrat în contradicţie cu confraţii lui care căutau să‑L omoare pe Iisus Hristos, un lucru foarte grav! Şi a făcut‑o public! Mântuitorul Hristos era o persoană incomodă, foarte incomodă. Pentru mulţimi, era un om trimis de Dumnezeu, aşteptat şi îmbulzit chiar. Ne spune Evanghelia de astăzi, atunci când femeia cu scurgerea de sânge s‑a atins de poala hainei Sale: „Cine este cel ce s’a atins de Mine?”, și ucenicii i‑au răspuns: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine s’a atins de Mine?…”. Oamenii Îl îmbulzeau, oamenii Îl iubeau, oamenii aveau nevoie nu numai să‑i tămăduiască, să‑i vindece de neputinţele lor, ci oamenii aveau nevoie de cuvântul Lui puternic, de cuvântul Lui mântuitor (...).

Dar mă întorc la mai‑marele sinagogii, Iair. Îngenunchem, aşa cum a făcut‑o el, fără să ţinem cont de nimeni şi de nimic, în faţa lui Dumnezeu atunci când avem nevoie de ajutorul Lui? Oare n‑avem fiecare copilul nostru în primejdie de moarte, motiv pentru care trebuie în permanenţă să‑L chemăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre? Fetiţa lui Iair, care era pe moarte, este imaginea copilului fiecăruia, ce trăiește primejdia de moarte a lumii în care trăim și care trebuie să ne determine să îngenunchem în faţa Mântuitorului Hristos şi să‑I cerem să vină în casa noastră. Aceasta Îi cerea Iair. Putea să‑i ceară ca sutaşul, să‑i vindece sluga de la distanţă. Nu! Mai‑marele sinagogii I‑a cerut Mântuitorului Hristos să intre în casa lui. Şi Hristos a acceptat invitaţia, dar a întârziat. Să luaţi aminte la aceste nuanţe, sunt foarte importante! Pentru că noi suntem nerăbdători, de obicei, ca Dumnezeu să intervină în viaţa noastră acum şi nu altă dată şi nu mai târziu. Or, Mântuitorul Hristos, vedem în Evanghelia de astăzi, întârzie pe drum şi rezolvă şi alte probleme. Sigur că o face intenţionat. Putea să meargă direct la casa lui Iair şi să‑i vindece fiica. Oricum, femeia care s‑a atins de El s‑a vindecat şi El nu trebuia să se oprească şi să „piardă vremea” prin discuții, ea se vindecase oricum. Mântuitorul Hristos ştia că toate acestea se vor scrie şi se vor propovădui peste ani, iată, vreme de peste două mii de ani şi ne vor fi nouă de folos pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi ne spune Evanghelia că s‑a apropiat cineva din casa lui Iair şi a spus: „Fiica ta a murit; nu‑L mai supăra pe Învăţător”, și auzind Hristos, răspunde El către Iair: „Nu te teme; tu crede numai, şi ea se va mântui”. Auziţi cuvântul: și ea se va mântui!

Rugăciunea noastră către Dumnezeu trebuie să fie însoțită de virtuțile pe care le enumeră şi le punctează foarte bine Evanghelia de astăzi.

În primul rând este răbdarea pe care n‑o avem şi de care spun Sfinţii Părinţi că este singura mântuitoare la vremurile pe care le trăim. Răbdarea este mucenicia vremurilor pe care le trăim noi astăzi şi este singura mântuitoare! Să vă spun şi altceva: oricum trebuie să răbdăm, că vrem, că nu vrem! De ce să nu răbdăm cu folos? Să mergem în iad, să nu ne mântuim? Să răbdăm cu folos şi răbdării să‑i dăm sens duhovnicesc, să socotim că este o condiție cerută de Dumnezeu: „doar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”! Şi atunci o să răbdăm mai uşor; atunci răbdarea va lucra în fiinţa noastră în aşa măsură încât ne vom sfinţi viaţa. Spun Părinţii Bisericii despre monahii de la sfârşitul veacurilor că vor străluci mai mult decât pustnicii de altă dată dacă vor avea răbdare. Sigur că nu se exclude nevoinţa şi voturile monahale. Dar iată că nici la călugări această virtute a răbdării nu mai este una la loc de cinste, ea trebuie să fie lucrată şi de noi, călugării, şi de slujitorii Bisericii, dar şi de dumneavoastră, credincioşii. Atunci când răbdarea noastră este dusă la limită începem să ne temem, mai mult, începem să deznădăjduim. Dar intervine Hristos: „Nu te teme; tu crede numai”. Deci la răbdare trebuie adăugată credința! Noi nu mai credem, începem să deznădăjduim, vedem atâtea sinucideri astăzi. Poate că dacă mai aveau răbdare un ceas să n‑o facă sau o zi, lucrurile pentru care s‑au sinucis se rezolvau, de obicei se rezolvă. Şi au făcut‑o degeaba şi s‑au dus în iad şi şi‑au blestemat întregul neam pentru că acest păcat al sinuciderii, care este păcat împotriva Duhului Sfânt, merge până la al şaptelea sau până la al nouălea neam. „Nu te teme; tu crede numai, şi ea se va mântui”.

Iubiţi credincioşi, acesta este mesajul Evangheliei pe care am vrut să vi‑l pun la suflet astăzi. Să ne luăm această nevoinţă a răbdării mai în serios şi să răbdăm mai mult şi cu folos, nu fără folos. Încă o dată: oricum răbdăm, să nu răbdăm degeaba şi răbdarea noastră să ne fie osândă. Răbdarea trebuie să fie mântuitoare şi putem străluci mai mult decât sfinţii de altă dată sau mucenicii care, fără să amâne sau să fugă, şi‑au dat viaţa pentru Mântuitorul Hristos. Mucenicia care ni se cere nouă este de toată ziua, este de toţi anii pe care ni i‑a lăsat Dumnezeu să trăim pe acest pământ. Este o mucenicie continuă. Credeţi că Dumnezeu n‑o socoteşte şi n‑o ia în seamă? Prin ea ne sfinţeşte viaţa şi ne pregăteşte locaşuri în sălaşul cel ceresc, aşa cum ne‑a promis că „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v‑aș fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc?” (In. 14, 2). Iar răbdarea noastră trebuie să fie însoţită de credință, de încredere, nu de frică. Lui Dumnezeu nu‑i plac fricoşii! Îi plac vitejii, or sfinţii au fost oameni foarte viteji, care au reuşit să ducă lupta până la capăt şi care au biruit atât puterile întunericului, cât şi puterile acestui veac. Să fim credincioşi, să credem cu adevărat! Spuneam şi altă dată despre un părinte care, după zece ani de puşcărie, mărturisea: „eu nu mai cred că există Dumnezeu, eu ştiu că există Dumnezeu”. Dar după zece ani de răbdare în puşcărie! Şi dacă vom avea răbdare, dacă vom îndrăzni, dacă vom fi viteji în a lupta cu puterile întunericului şi cu puterile acestui veac şi dacă vom crede în aşa măsură încât să avem certitudinea că Dumnezeu există şi El este viaţa noastră, atunci se vor mântui copiii noştri, aşa cum s‑a mântuit fiica lui Iair, pe care Hristos a înviat‑o din morţi, şi ne vom mântui şi noi şi sufletele noastre.

Iubiţi creştini, această virtute a răbdării l‑a caracterizat în mare măsură pe Părintele Nectarie, sfântul pe care l‑am prăznuit noi astăzi şi răbdarea i‑a sfinţit viaţa şi Dumnezeu l‑a pus de‑a dreapta Sa, între sfinţii Lui. Sfântul Nectarie este exemplul pe care trebuie să‑l urmăm, iar noi, la rându‑ne, să ne sfinţim viaţa și chiar să devenim sfinţi, de nu, măcar să ne mântuim! Amin!