Învierea fiului văduvei din Nain^[1]

Şi a fost că după aceea S’a dus într’o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii Săi şi mulţime multă. Iar când S’a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând‑o Domnul, I s’a făcut milă de ea şi i‑a zis: „Nu plânge!” Şi, apropiindu‑Se, S’a atins de pat, iar cei care‑l duceau s’au oprit. Şi i‑a zis: „Tinere, ţie‑ţi spun: Scoală‑te!” Şi s’a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l‑a dat mamei sale. Şi frică i‑a cuprins pe toţi şi‑L slăveau pe Dumnezeu, zicând: „Mare profet S’a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi‑a cercetat poporul”.

(Luca 7, 11‑16)

Ce‑ar trebui să vă spun, legat de Sfânta Evanghelie care s‑a citit astăzi la Sfânta Liturghie, este că Mântuitorul Iisus Hristos face o minune foarte importantă: a înviat un om din morţi. Şi acest lucru este cu adevărat extraordinar! Dar, înainte de a se trăi bucuria învierii unui om din morţi, trăim o adâncă tristeţe a unei mame văduve care avea un singur copil şi acesta, iată, condus pe ultimul drum, spre cimitir. Moment foarte obişnuit din viaţa noastră. Deși nu ne‑am obişnuit cu el, nu ne place; nici nu vrem să ne gândim la el; de câte ori se întâmplă ne întristăm şi suferim şi, dacă este cineva foarte drag sau foarte apropiat, ajungem poate chiar la deznădejde.

Dar înainte de a începe predica, aţi observat că am stat în faţa Crucii Mântuitorului şi parcă nu mi s‑a părut aşa de tragică moartea Lui. Puteţi privi, este în faţa dumneavoastră! Parcă nu ne vine chiar să plângem, deşi privind la Crucea Lui ne doare pentru că este un om răstignit pe ea şi chipul Lui, deşi senin, trădează suferinţa. Privind la Crucea Lui, n‑am simţit deznădejde, aşa cum simţim noi adeseori în preajma unui coşciug sau a unui mort drag. Dimpotrivă, am simţit că El poate să facă pentru mine totul, că El este singura mea nădejde, adevărata mea nădejde. Privind la Crucea Lui, m‑am regăsit pe mine însumi, ceea ce nu se‑ntâmplă atunci când vedem un mort, deşi ştim că vom ajunge în aceeaşi situaţie, dar nu vrem să o acceptăm. Privind la Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, ştim că şi noi suntem răstigniţi în fiecare zi, prin suferinţele, necazurile, problemele, lipsurile, neliniştile și neîmplinirile noastre, și îi spunem crucea vieții. Diferenţa este că El s‑a răstignit pentru noi și pentru a noastră mântuire!

Noi, creştinii, în fiecare zi sărbătorim moartea unui sfânt sau a mai multor sfinţi. Sărbătorim! Şi sunt sfinţi atât de importanţi încât în acele zile nici nu lucrăm, în acele zile mergem la biserică dacă se poate sau, dacă nu, ne străduim ca ziua să fie foarte specială. Sau dacă sfântul important pe care‑l prăznuim este şi sfântul căruia îi purtăm numele, cu atât mai mult; ne sărbătorim onomastica. Ne sărbătorim ziua numelui în ziua morţii unui om! Ce extraordinar este acest lucru! O facem în puterea Tradiției. Înseamnă că există o explicație și un înțeles profund! Acum sunt lucruri atât de obişnuite şi ele au devenit atât de normale în viaţa noastră încât ni se par foarte fireşti. Ele se găsesc într‑o antiteză permanentă, ele se conjugă, dar nu sunt logice. Cum poţi să‑ţi sărbătoreşti ziua numelui când ziua respectivă este a morţii unui om? Ai putea să faci acest lucru, să sărbătoreşti ziua ta, când în casa ta ai un mort? În tradiţia poporului nostru avem și perioada de doliu de 40 de zile şi chiar de un an, în care tinerii nu se pot căsători dacă le‑a murit cineva apropiat sau dacă trebuie să participi la bucuria cuiva, trebuie să fii mai rezervat şi mai reţinut. Dar, sunt lucruri cu care ne‑am obişnuit. Şi au devenit firescul nostru, dar când e vorba de viaţa sau moartea noastră, sau de moartea unuia din cei apropiaţi ai noştri, nu mai gândim firesc şi nu mai gândim creştineşte. Atunci ne întristăm, începem să plângem, deznădăjduim. Mai ales, când moartea este iminentă. Medicii îți spun că ai cancer şi în două, trei luni să te pregătești, de obicei se spune la aparținători. Şi, majoritatea, mai spun: numai Dumnezeu poate să facă ceva! Dar Dumnezeu a şi făcut. Dacă a rânduit să‑ţi cunoşti momentul morţii, nu este mare lucru? Și dacă, ți‑a rânduit un canon, să porţi în trupul tău o suferinţă aşa de mare, este un lucru de asemenea extraordinar! Este o lucrare dumnezeiască, foarte specială, cu omul respectiv. Dumnezeu – şi să ţineţi minte acest lucru! – niciodată nu face nimic în defavoarea omului, numai în favoarea lui. Dumnezeu este neputincios în a face răul. Dacă, Dumnezeu ar face răul, n‑ar mai fi Dumnezeu, s‑ar nega pe El Însuşi, pentru că Dumnezeu este principiul binelui. Dacă am fi sinceri cu noi înşine şi în ceea ce priveşte experienţa noastră personală, de câte ori am trecut prin încercări grele, dacă le‑am depăşit, în timp, ni s‑a luminat mintea şi‑am înţeles ce‑a vrut Dumnezeu prin încercarea respectivă. Am putut vedea şi din experienţa altora. Știu, vă văd şi vă cunosc, poate la mulţi din familiile dumneavoastră am participat chiar la slujbe de înmormântare. Şi la mine în familie am participat, sigur, nu slujind, ci plângând la căpătâiul fratelui meu care odihneşte în cimitir. Dar Dumnezeu, pentru că m‑a chemat la această slujire, m‑a făcut şi să‑nţeleg şi am înţeles, chiar dacă am plâns sau chiar dacă plâng adesea. Şi nu numai că am înţeles atunci, în timp mi‑am dat seama că lucrarea lui Dumnezeu a fost atât de minunată. Dumnezeu gândeşte dumnezeieşte, noi, oamenii, gândim omeneşte şi încercăm să intuim voia lui Dumnezeu.

Să încercăm să‑L înţelegem pe Dumnezeu mai mult în lucrarea Lui! Să‑L înţelegem în lucrarea Lui directă, personală, cu fiecare dintre noi. Este extraordinar să‑L înţelegi pe Dumnezeu din creaţie; din aceşti copaci, din păsările cerului, din animalele pământului, din peştii mării, din tot ceea ce este atât de minunat şi frumos făcut de El. Să‑l înțelegi prin Cuvântul Lui...! Dar, este mai extraordinar să‑L cunoşti pe Dumnezeu atunci când intervine în viaţa ta personală, să‑L simţi lângă tine, să‑L simţi lucrând în fiinţa ta. Aşa cum l‑a lucrat pe Adam atunci când l‑a plămădit din lut. E o diferenţă, Dumnezeu a făcut întreaga natură prin cuvânt, dar pe om l‑a făcut cu mâna Lui şi‑l face şi astăzi, îl lucrează şi astăzi cu mâna Lui, îl poartă pe mâinile Lui.

Minunea pe care a făcut‑o Mântuitorul Iisus Hristos asupra mortului, la prima vedere, a fost, de fapt, asupra celor care însoţeau coşciugul, în primul rând a mamei și a tuturor celor care erau de faţă. Hristos i‑a făcut să înţeleagă că El este Stăpânul vieţii şi nu al morţii. Acesta este mesajul Evangheliei de astăzi: Dumnezeu este Stăpânul vieţii şi nu al morţii! Sunteţi atât de mulţi astăzi aici, şi dacă‑n fiecare duminică şi sărbătoare mergeţi la biserică, și sunteţi creştini, şi credeţi în Dumnezeu, şi lucraţi la mântuirea dumneavoastră, să înţelegeţi acest lucru: Dumnezeu este Stăpânul vieţii şi, spune Sfânta Scriptură, Dumnezeu este „Dumnezeul celor vii şi nu al celor morţi”. Deci, fiți vii cu adevărat! Pentru că mort nu înseamnă neapărat mort trupeşte. A muri trupeşte este trecere, eliberare, descătuşare, regăsire în dimensiunea pe care noi am părăsit‑o datorită păcatului. În lumea aceasta am fost izgoniți! Moartea adevărată este cea sufletească, care Îl refuză pe Dumnezeu și nu‑L recunoaşte de Stăpân al vieţii. Pentru că, să fim sinceri, ne place întunericul, chiar dacă ne bucurăm de lumină şi o căutăm, ne place întunericul pentru că în el trăim şi ne‑am obişnuit cu el, şi el, la rându‑i, ne‑a devenit firesc.

Cum putem trăi o viaţă paralelă? Cum putem fi, în acelaşi timp, aşa cum am spus la începutul cuvântului meu, foarte senini să ne sărbătorim onomastica în ziua morţii unui om, devenind firescul nostru şi în acelaşi timp să deznădăjduim, să fim trişti şi să plângem amarnic atunci când cineva drag, sau nouă ne‑a venit rândul să trecem pragul morţii? Înseamnă că înţelegerea noastră creştină lasă de dorit.

Iubiţi credincioşi, oare de ce mi se pare de multe ori, atunci când trebuie să spun un cuvânt, o predică, că mă înţelegeţi, dar în acelaşi timp că n‑o faceţi? Şi atunci capăt nesiguranţă şi, credeţi‑mă, că am emoţii totdeauna deşi, iată, sunt 15 ani de când vorbesc oamenilor. Când eram pedagog și duhovnic la Seminar, predicam în fiecare zi! Şi era acelaşi sentiment; simţeam că sunt şi nu sunt înţeles. De ce? Oamenii înţeleg, dar sunt prea legaţi de acest pământ, prea obişnuiţi cu această lume. S‑au obişnuit cu o lume care nu‑i a lor! Noi toţi ne‑am obişnuit cu viaţa pământească, care este temporară. Noi toţi ne‑am obişnuit cu această viaţă pământească în care vrem să ne înveşnicim. Dacă nu rămânem în viaţă, măcar memoria noastră să fie veşnică. Dar, când ne aflăm în faţa unui mort, ni se descoperă desăvârşit că n‑are rost, că totul este deşertăciune, că, aşa cum se spune la slujba înmormântării, totul este umbră şi vis! Ar fi absurd să se termine totul cu ceea ce se întâmplă pe pământ. Noi, creştinii, credem că nu se termină totul cu această viaţă pământească şi că urmează una veşnică, adevărată, plenară.

Să înţelegem şi să lucrăm, fără să pierdem vremea, pentru a dobândi viaţa cea veşnică! Amin!