Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum^[1]

Şi plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: „Miluieşte‑ne pe noi, Fiule al lui David!” După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i‑a întrebat: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?” Ei I‑au zis: „Da, Doamne!” Atunci S’a atins de ochii lor zicând: „Fie vouă după credinţa voastră!” Şi s’au deschis ochii lor. Iar Iisus le‑a poruncit cu asprime, zicând: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni”. Dar ei, ieşind, L‑au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi scoţându‑i‑se demonul, mutul a vorbit. Iar mulţimile se minunau, zicând: „Aşa ceva niciodată nu s’a arătat în Israel!” Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor îi scoate pe demoni”.

Şi Iisus străbătea toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

(Matei 9, 27‑35)

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează două minuni săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, minuni care urmează credinţei celor ce îşi doresc să fie tămăduiţi. În primul caz este vorba despre doi orbi şi‑n al doilea caz este vorba despre unul care avea duh mut, care era posedat, avea diavol şi care, în urma scoaterii acestui demon, a început să vorbească.

În ceea ce‑i priveşte pe cei doi orbi, iubiţi credincioşi, putem avea imaginea, nu demult înfăţişată de Biserica noastră, a orbului din naştere. Orbul din naştere avea o lumină interioară mai mare decât credinţa, trăia certitudinea despre Cel ce stă în faţa lui că este Mântuitorul Iisus Hristos, deşi în Evanghelie nu se spune direct. La sfârşitul Evangheliei orbului din naștere, după ce‑a fost chestionat de mai multe ori de farisei, când se întâlneşte cu Mântuitorul Hristos, Acesta îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, iar el răspunde: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Şi la rându‑I, Mântuitorul îi răspunde: „L‑ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este” (In. 9, 35‑37). Extraordinar acest cuvânt! „Şi cine este, – Fiul lui Dumnezeu – Doamne, ca să cred în El?”. Şi Mântuitorul îi răspunde: L‑ai şi văzut!; Îl cunoşti, Îl ştii, Este Cel care stă de vorbă cu tine. Ceea ce se spunea cândva, legat de căutarea lui Dumnezeu: nu L‑ai fi căutat dacă nu L‑ai fi găsit. Aceasta se întâmplă şi cu orbii din Evanghelia de astăzi, pentru că ei alergau pe cale în urma Mântuitorului Iisus Hristos, strigând un cuvânt: „Miluieşte‑ne pe noi, Fiule al lui David!” (Mt. 9, 27). Poate pentru noi, cei de astăzi, nu este ceva ieşit din comun. Cerșim mila de atâtea ori lui Dumnezeu şi nu de puţine ori şi celui de lângă noi. Dar, felul în care se adresează aceşti orbi Mântuitorului nostru Iisus Hristos contrariază credinţa multora din cei care erau pe cale alături sau mai ales a celor ce‑L urmăreau pe Mântuitor. „Fiule al lui David!” însemnând, recunoaşterea că Iisus Hristos era Mesia – Fiul lui David; recunoaşterea că El avea să mântuiască lumea, în concepţia poporului evreu de atunci – să‑l elibereze pe poporul evreu din robie. Dar realitatea era aceea că Hristos avea să mântuiască întreg neamul omenesc, agonisindu‑și popor ales întreg neamul omenesc, nu numai poporul lui Israel. Pentru că atunci când ajunge Iisus Hristos în casă, în aparenţă nebăgându‑i în seamă pe cale pe cei care cerşeau mila, aceştia, întrebați fiind de Mântuitor – „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” – ei au răspuns: „Da, Doamne!” (Mt. 9, 28), n‑au mai zis Fiul lui David, au spus: „Doamne, credem!”. Iar Iisus Hristos s‑a atins de ochii lor şi ei au văzut. Au văzut ceea ce cunoşteau de dinainte! Au văzut ceea ce‑au văzut mai de dinainte cu ochii sufletești, L‑au văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos, El era în faţa lor, El era Cel care şi‑a întins mâna şi le‑a pus degetul pe ochi şi ei au început să vadă. Aceiaşi oameni care mai înainte îi spuneau: „Fiule al lui David!”, aceia care L‑au recunoscut ca Mântuitor, ca Mesia, ca Hristos, au văzut mai mult decât au văzut înainte? Eu vă spun că nu! Au văzut acelaşi lucru, numai că, prin lumina ochilor trupești, aveau să răspândească până la marginile pământului – ne spune Evanghelia – minunea care s‑a făcut cu ei şi să‑L propovăduiască pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel pe care ei L‑au cunoscut şi L‑au văzut mai de dinainte. Aveau nevoie, pentru propovăduirea lor, de această calitate de a vedea şi cu ochii trupeşti, ca să reuşească să meargă şi să răspândească Evanghelia, să‑L propovăduiască pe Hristos.

Poate asemenea a făcut şi cel care era posedat. Și el, dobândind grai, a avut nevoie de el pentru a‑L propovădui pe Hristos. Şi ne aducem aminte o istorioară extraordinară a unui tâlhar care se călugăreşte şi care, cerând iertare de la Dumnezeu pentru tot ce a făcut mai înainte de a fi monah, i se răspunde că este iertat, dar va rămâne mut până la sfârşitul vieţii. Şi atunci, tâlharul făcut monah se răzvrăteşte oarecum împotriva lui Dumnezeu şi spune: cum, Doamne, atâta timp cât Te‑am batjocorit şi Te‑am hulit şi Te‑am înjurat m‑ai lăsat cu grai şi acum, când m‑am întors şi vreau să Te slăvesc şi să Te laud, acum îmi iei graiul? Şi văzând Dumnezeu credinţa lui, i‑a spus: vei rămâne mut, numai când vei slăvi pe Dumnezeu ţi se va dezlega limba şi vei putea teologhisi, te vei putea ruga. Acestea sunt mărturii care ne arată că trebuie, prin credinţa moștenită de la părinţii noştri şi prin darurile cu care Dumnezeu ne‑a înzestrat, să‑L propovăduim pe Hristos cu timp şi fără timp, să‑L mărturisim pe Hristos, să‑L înfăţişăm pe Hristos, chipul lui Hristos, prin viaţa și faptele credinței noastre.

Vă privesc! Sunteți mulţi şi atât de frumoşi sufleteşte, sufletul se întipăreşte pe chip! Atunci când mergeți la biserică sau când veniţi la noi la mânăstire, cu atât mai mult vi se arată sufletul pe faţă. Omul poate fi adevărat ori de câte ori reuşeşte să‑şi arate scânteia dumnezeiască pe chipul lui; doar atunci poate fi adevărat. Dar acestea sunt momente şi momente, să zicem în Sfânta Liturghie sau când venim la biserică. Dar şi atunci, când venim la Biserică sau participăm la Sfânta Liturghie, nu lăsăm să se aprindă această scânteie dumnezeiască de focul dumnezeirii şi să ardem ca o flacără, ca rugul aprins; nu lăsăm la o parte grijile lumeşti; nu ne lasă diavolul care încearcă să ne ispitească pe orice cale şi să ne distragă atenţia; nu ne lasă trupul care şi el, la rându‑i, ne ispiteşte cu ale lui, cu patimile lui. Şi este cumplit de greu – şi aş vrea să vă fac conştienţi, prin mine însumi – să stai în faţa Sfintei Mese fără să ştii ce se întâmplă! În Biserica Ortodoxă şi preoţii şi poporul, toţi stau cu faţa către Altar, către Dumnezeu. Noi nu stăm cu spatele către Altar şi cu faţa către dumneavoastră; stăm împreună cu faţa către Dumnezeu. Și dacă această înfăţişare înaintea lui Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, este ipocrită, inconştientă, iresponsabilă sau nedeplină, atunci nu avem niciun folos și ni se pot întâmpla lucruri nedorite, ne osândim. Au fost cazuri de preoţi, slujitori ai Sfântului Altar care în timp ce prefăceau darurile de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, datorită păcatelor personale şi datorită faptului că erau străini de ceea ce se‑ntâmpla, au murit pe loc. De aceea, adesea vă dau exemplul rabinului care, ori de câte ori pleca la templu, îşi lua rămas bun de la soţie şi de la copii pentru că nu ştia dacă se va mai întoarce înapoi de la întâlnirea cu Dumnezeu. Întâlnirea noastră cu Dumnezeu nu trebuie doar să ne tămăduiască ochii şi nu trebuie doar să scoată diavolii din noi; întâlnirea noastră cu Dumnezeu trebuie să ne facă una cu El. Atunci suntem oameni adevăraţi; doar atunci. Greu cuvântul, dar adevărat. Greu cuvântul, dar fără împlinirea lui n‑o să fim vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu.

Hristos, în viaţa pământească, i‑a smintit pe oameni prin faptul că spunea, cu insistență, dumnezeieşte, plin de Duhul Sfânt şi de adevăr, aceste lucruri. Oamenii se sminteau, oamenii nu înţelegeau, nici Apostolii n‑au înţeles. Aduceţi‑vă aminte doar de cuvântul: Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, nu are viaţă veşnică, iar „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (In. 6, 54). Şi ne spune Evanghelia că în acel moment oamenii au plecat, s‑au smintit, au spus: cum putem să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui? Este nebun! Şi au plecat, L‑au părăsit. Toţi, în afară de Apostoli, au plecat. Când Hristos, de la dimensiunea lumească, materială, deoarece i‑a hrănit cu pâine şi cu peşte – înmulţirea pâinilor – , a trecut la cea duhovnicească, superioară, oamenii s‑au smintit, li s‑a părut greu. Ei şi‑au dorit să mănânce pâine, ei şi‑au dorit să bea vin, ei şi‑au dorit să mănânce peşte, nicidecum nu şi‑au dorit să mănânce Trupul lui Hristos şi Sângele Lui. Este vreo diferenţă între noi şi aceia? Câţi, afară de cei mai mulţi copilaşi, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos la Sfânta Liturghie? Dar nu aceasta vreau să vă spun neapărat. Să nu vă smintiţi niciodată de cuvântul lui Dumnezeu, și nici al preotului care vă pretinde o viaţă mai înaltă. Niciodată să nu abdicaţi de la a dori mai mult, de la a vrea mai mult, de la a face mai mult, să nu vă mulţumiţi cu puţin în ceea ce‑L priveşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte lucrurile materiale nu ne mulţumim cu puţin, vrem din ce în ce mai mult şi, dacă se poate, totul. Aşa trebuie şi duhovniceşte să se‑ntâmple, să‑L vrem pe Dumnezeu totul, întreg, și „mai cu adevărat în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale”! De aceea, să depăşim mediocritatea, să nu fim mulţumiţi cu puțin! Este foarte mult şi este extraordinar să fiţi atât de mulţi la o Sfântă Liturghie! Vă spun înaintea lui Dumnezeu, că dacă aş şti că sunteţi atât de mulţi prezenţi doar trupeşte, nu şi sufleteşte la Sfânta Liturghie, n‑aş mai face slujbă. Ştiu că sunteţi altfel, că sunteţi consecvenţi şi veniţi duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, vă spovediţi, vă împărtăşiţi. Știu aceste lucruri şi le ştiu duhovnicii din soborul de azi. Şi atunci, chiar păcătoşi fiind, îndrăznim să săvârşim Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare; dacă nu pentru noi, pentru dumneavoastră.

Să nu vă mulţumiţi cu puţin şi să nu fiți doar prezenţi și să reuşiţi, într‑adevăr, să pătrundeţi în Taina Sfintei Liturghii sau în Taina dumnezeirii! Să fiţi şi trup şi suflet şi minte şi sentimente şi atitudine şi totul..., să fiţi numai ai lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie, este un moment care cere totul, la modul absolut. Cere şi momentul de sinceritate că nu eşti aşa cum ar trebui să fii. De pildă, dacă eşti rece într‑o duminică oarecare când vii la Liturghie, interior mă refer, tu să‑I spui lui Dumnezeu: Doamne, sunt rece, dar nu vreau. Doamne, nu simt că Te iubesc, în sensul că nu pot să‑Ți spun lucrul acesta, dar nu‑nseamnă că nu Te iubesc. Doamne, mintea nu‑mi stă la rugăciune pentru că am atâtea griji, eliberează‑mă de ele pentru că mintea mea doresc să fie a Ta. Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos se încheie cu o rugăciune foarte frumoasă în acest sens!

Iubiţi credincioşi! Mânăstirea, în legătura duhovnicească cu credincioşii ei, nu are decât un singur interes: cel al mântuirii sufletului! De aceea mânăstirea vă „sminteşte” cerându‑vă mai mult şi mai mult şi mai sus. De aceea şi dumneavoastră căutaţi mânăstirea. Prea ne‑am nivelat în ce priveşte viaţa duhovnicească, prea ne‑am şablonat în ceea ce priveşte Biserica, Liturghia de duminică, predica de duminică, viaţa noastră duhovnicească de zi cu zi. Dacă inima noastră nu va continua să bată pentru Dumnezeu, chiar dacă cea din piept pulsează, Dumnezeu ne va plânge şi ne va socoti morţi. Şi nu morţi cum sunt cei ce au murit trupeşte! Mai mult! Cei ce niciodată nu vor putea să‑L cunoască, să‑L trăiască şi să‑L iubească pe Dumnezeu deplin. Să nu fie! Amin!