Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei^[1]

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L‑au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit‑ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”

Şi la o bună depărtare de ei era o turmă mare de porci care păştea. Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite‑ne în turma de porci”. Şi El le‑a zis: „Duceţi‑vă!” Iar ei, ieşind, s’au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s’a repezit de pe stâncă’n mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându‑se în cetate, au spus totul, şi despre cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându‑L, L‑au rugat să plece din hotarele lor.

(Matei 8, 28‑34)

De fiecare dată când se aminteşte despre o întâmplare unde sunt implicaţi diavolii, vrăjmaşii omului şi ai lui Dumnezeu, tot de atâtea ori, pentru noi, slujitorii, poate mai puţin pentru dumneavoastră, credincioşii, se înmulţesc ispitele, pentru că în Duminica respectivă trebuie să aminteşti, să citeşti cuvântul evanghelic, să‑l tâlcuieşti, pârându‑l pe diavol şi vorbind împotriva lui. Şi pentru că diavolul ştie că vei vorbi împotriva lui, şi el vorbeşte împotriva ta. Se porneşte împotriva ta încă de cu seară şi nu te lasă‑n pace toată noaptea şi, poate, pe tot parcursul duminicii respective. De aceea, atunci când se cere citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, în general, credincioșii sunt călăuziți spre mânăstiri, spre părinţii duhovnici de acolo, care au experienţă. Doar ei, şi cu o anumită rânduială, citesc aceste dezlegări, ştiind că intră în război cu cel rău. Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, presupun postul, rugăciunea, slujirea și participarea la Sfânta Liturghie, spovedania şi împărtăşania, mai ales pentru cel căruia i se citeşte, dar nu numai, ci şi pentru cel care le citeşte. Chiar părintele stareţ îmi spunea că atunci când a‑nceput să se pregătească pentru predica de astăzi (eu aseară târziu am hotărât să vin la Nicula), a intrat într‑o stare de agitaţie. Deci, este un lucru verificat!

Gândul acesta m‑a făcut ca, în timpul Sfintei Liturghii, să‑mi amintesc o experiență trăită de Cuviosul Siluan Athonitul. La un moment dat, când dorea să se roage, se punea vrăjmaşul diavol în faţa lui. Îl vedea real. Şi nu putea să se roage, să se‑nchine, sau să se adreseze cu „Doamne”, ca nu cumva diavolul să creadă că el este cel căruia i se adresează. Şi oriunde se muta şi oricât încerca să se roage, diavolul se punea în faţa lui. Şi nu s‑a putut ruga. Dar, a zis în sinea lui: „Doamne, Tu vezi toate, Tu ştii, Tu ştii că eu vreau să mă rog, dar pentru acesta din faţa mea nu pot s‑o fac”. Şi totuşi, putem s‑o facem!

Să ne‑aducem aminte despre căderea lui Lucifer şi a îngerilor lui. Au fost și îngeri care n‑au căzut. Au fost îngeri care, totuşi, s‑au păstrat în echilibru şi‑n fidelitate faţă de Dumnezeu. Cu siguranţă că şi ei erau tulburați, şi ei au fost ispitiți, dar n‑au intrat în contradicţie cu Dumnezeu. Au făcut‑o, din nefericire, Lucifer şi îngerii lui, devenind îngeri căzuți. Ni se spune despre Sfântul Arhanghel Mihail că, la căderea îngerilor, a rostit un cuvânt, pe care‑l auzim la fiecare Sfântă Liturghie, imediat după Simbolul de credință: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. În Liturghie se completează: „Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” este îndemnul care ne ajută să ne regăsim starea sufletească necesară, mai ales atunci când nu ne putem ruga – când diavolul stă în faţa noastră, mai ales când venim la Sfânta Biserică şi participăm la Sfânta Liturghie. Chiar dacă ai avea o stare duhovnicească echilibrată, şi atunci trebuie să ai grijă, să stai bine, să stai cu frică şi să iei aminte, s‑o păstrezi.

Ce înseamnă „să stai bine”? Înseamnă să stai drept, adică să fii în dreptatea lui Dumnezeu, nu să te‑ndreptăţeşti în faţa lui Dumnezeu, ci să fii drept prin faptele pe care le săvârşeşti. Atunci când ajungi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Sfântului Altar trebuie să fii în dreptatea Lui, să cauți „împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui”. Dreptate înseamnă şi adevăr, pentru că „adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). Să stai bine înseamnă să ai o conştiinţă care să te pună corect în raport cu Dumnezeu! Pentru că, în general, noi ne raportăm la oamenii de lângă noi şi ne socotim mai superiori. Dar uităm că noi trebuie să ne raportăm în permanenţă la Dumnezeu! Or, în raport cu Dumnezeu, iubiţii mei, putem zice ca psalmistul David: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului” (Ps. 21, 6).

„A sta cu frică”..., ce‑nseamnă, a sta cu frică? În faţa lui Dumnezeu nu se poate sta altfel! Dar ce fel de frică? Scriptura ne spune că „a te teme de Domnul e începutul înţelepciunii” (Înţ. Sir. 1, 14), dar porunca cea mai importantă din lege este: „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată vârtutea ta”. Şi atunci, cum să stai tu, cel care‑L iubeşti pe Dumnezeu, totuşi, cu frică în faţa Lui? Dar, dacă ştii ce‑nseamnă iubire, ştii că nu de puţine ori atunci când iubeşti pe cel de lângă tine trăieşti şi oarecare frică. Atunci când iubeşti şi eşti iubit, trăieşti cu o frică permanentă de a nu răni iubirea celui care te iubeşte. Aceasta este frica despre care ne vorbeşte atât Arhanghelul Mihail cât şi textul Sfântei Liturghii atunci când ne cheamă să stăm cu frică înaintea lui Dumnezeu. Iar Sfântul Antonie ne spune: mie nu‑mi mai este frică de Dumnezeu, ci‑L iubesc pe El.

„Să luăm aminte”..., este starea permanentă de veghe, starea de trezvie. Spun Sfinţii Părinţi că mintea, inima şi conştiinţa ta, raportate la Dumnezeu, să nu adoarmă. Starea de trezvie este starea rugătorului, a celui care trebuie să se roage şi se roagă neîncetat. Avem acest îndemn și scop: de a ne ruga neîncetat. Oare cum se poate face acest lucru? Pe lângă momentele noastre de rugăciune sau de prezenţă la Biserică, trebuie şi să muncim, şi să ne odihnim. În mânăstire, aceste lucruri sunt împărţite foarte clar. Munca şi rugăciunea sunt cele două principii de bază după care trebuie să se trăiască viaţa monahului. Dar este nevoie şi de odihnă! Odihna înseamnă şi somn, dar nu neapărat...!? Odihna poate însemna această stare de trezvie, stare de veghe, care nu oboseşte aşa cum oboseşte atenţia și vigilenţa omului. Trezvia odihneşte! Te odihneşte pentru că te ține în relaţie permanentă cu Dumnezeu(...).

Am să mă opresc, în cuvântul meu, și la Evanghelia de astăzi unde este vorba de doi îndrăciţi vindecaţi de Mântuitorul. Diavolii, cum L‑au văzut, au şi‑nceput să strige către Hristos: „Ce este nouă şi Ţie... Venit‑ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29), „Te ştim cine eşti!” (Mc. 1, 24). Diavolul știe cine este Iisus Hristos, știe că e Dumnezeu...! Hristos nu le răspunde, dar nu le refuză rugămintea de‑a intra în turma porcilor care păşteau lângă ţărmul mării. Şi odată intraţi în turma porcilor, aceștia s‑au aruncat în mare și s‑au înecat, iar păzitorii s‑au dus în cetate şi au anunţat pe proprietarii porcilor de ceea ce s‑a întâmplat. Şi aceştia au venit şi L‑au rugat pe Hristos să plece din ţinutul lor. Hristos a ascultat şi S‑a urcat în corabie şi a trecut pe ţărmul celălalt, în oraşul Său, ne spune Evanghelia.

Cât de cuminte a fost Hristos! Nu i‑a răspuns diavolului la provocarea lui; i‑a împlinit dorinţa de a intra în turma porcilor; le‑a împlinit şi dorinţa oamenilor de‑a pleca din cetatea lor; i‑a vindecat şi pe cei doi îndrăciţi şi, fără să spună nimic, S‑a urcat în corabie şi S‑a dus în oraşul Lui. Dacă n‑a fost primit, dacă nu L‑au înţeles, El n‑avea să intre cu forța în sufletele lor. Ne spune Hristos: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine...” (Mc. 8, 34)! Sau: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de‑Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Doar dacă‑Mi va deschide...; iată, Eu stau la uşă, nu oblig pe nimeni. Îți cere: Fiule, dă‑mi inima ta!, dar nu te obligă. N‑a făcut‑o niciodată. Aceasta este delicateţea lui Dumnezeu!

Să ne aducem aminte de Adam şi Eva care au căzut în păcatul neascultării şi s‑au ascuns. Cât de gingaş, cât de delicat a încercat Dumnezeu să‑l recâștige pe om. Scriptura spune că Dumnezeu a ieşit să se plimbe în răcoarea serii prin grădina raiului. Ce imagine teribilă! Dumnezeu a ieşit să se plimbe în răcoarea serii prin grădina raiului! Şi Adam şi Eva erau ascunși, tremurând de frică. S‑au ascuns de faţa lui Dumnezeu...! Dumnezeu nu‑i vedea? Dumnezeu nu ştia ce s‑a‑ntâmplat? Însă Dumnezeu întreabă: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9), ca şi cum nu l‑ar fi văzut, ca şi cum n‑ar fi ştiut că‑i acolo, ca şi cum n‑ar fi ştiut c‑a greşit. Şi Adam i‑a răspuns, că n‑avea încotro, ştia Cine este Dumnezeu, ştia că Dumnezeu cunoaşte totul: „Glasul Tău l‑am auzit purtându‑se prin rai şi m’am temut, pentru că sunt gol, şi m’am ascuns” (Fac. 3, 10). Şi iar Dumnezeu, foarte delicat: „Cine ţi‑a spus ţie că eşti gol?”, îi mai oferă încă o şansă: „Cine ţi‑a spus? Nu cumva – continuă Dumnezeu – „ai mâncat din pomul din care Eu ţi‑am poruncit să nu mănânci?” (Fac. 3, 11). Şi continuând, Adam a zis: „Eva, femeia pe care mi‑ai dat‑o să fie cu mine” (Fac. 3, 12) (adică Tu eşti vinovat!). Şi Eva, mai departe: „Şarpele m’a amăgit, iar eu am mâncat” (Fac. 3, 13) (adică: nu eu, şarpele pe care Tu l‑ai făcut!). Şi atunci apare blestemul, osândirea omului şi alungarea din grădina raiului!

Câtă delicateţe din partea lui Dumnezeu! A ştiut că a greşit Adam, şi câte posibilităţi de întoarcere i‑a oferit acestuia! Dumnezeu a ieşit să se plimbe în răcoarea serii ca Adam să‑L întâlnească şi să cadă la pământ şi să‑şi ceară iertare (...).

Aşa este şi‑n viaţa noastră de zi cu zi. Câte păcate săvârşim noi în fiecare zi, în fiecare clipă, şi cât de delicat se poartă şi câtă răbdare are Dumnezeu! Nu se plimbă Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie, în răcoarea Duhului? Nu vine oare Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie în chip de pâine şi vin, Trup şi Sânge, şi ni se înfățișează? Câţi sunt aceia care cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste se apropie? Doar copilaşii, pentru curăţia inimii lor, şi cei care s‑au spovedit şi s‑au pregătit pentru aceasta. Liturghia, ca să fie plenară şi întreagă, ea trebuie să fie deplină şi întreagă pentru fiecare participant la ea, adică să se împărtășească cu Sfintele lui Hristos Taine. Nu Dumnezeu este Cel care ne spune prin lege: nu cumva n‑ai ascultat de părinţi, nu cumva ai ucis, nu cumva ai furat? Ştim prea bine cele zece porunci. Decalogul n‑a fost dat la întâmplare. Şi noi, asemenea lui Adam, de la Adam încoace întreaga omenire şi până la sfârşitul veacurilor: Tu eşti vinovat! Din cauza Ta! Nu vezi ce se‑ntâmplă‑n lumea asta? De ce nu intervii? Unde‑i dreptatea? Unde‑i sfinţenia? Unde eşti? Tu eşti vinovat! Nu‑L acuzăm noi pe Dumnezeu? Ia gândiţi‑vă, de pildă, când ne moare cineva prematur sau cineva foarte drag, ce zicem? Cei mai mulţi ce zic? Doamne, dar de ce...?

Cu aceste gânduri rostite, iubiţii mei, vă îndemn să nu vă pierdeţi cu firea niciodată, orice s‑ar întâmpla, oricât de puternic ar fi satana şi oricât de aproape şi chiar în faţa ta, să nu vă intimidaţi! Să staţi bine, să staţi cu frică, să luaţi aminte! Şi mai mult, să nu uitaţi niciodată de gingăşia iubirii lui Dumnezeu! Amin!