„Îngere, să nu mai zbori!”/ „Călugăre, să nu mai mori!”[1]

Bine v-am găsit! Mă bucur şi eu să fiu în mijlocul frăţiilor voastre, am început să mă bucur de când am fost invitat să vin în Basarabia, pentru că era un lucru dorit de mine, de foarte multă vreme, ca unul care m-am născut lângă Iaşi şi din satul meu natal se văd luminile din Basarabia. De mic copil, părinţii mei îmi spuneau că, dincolo, peste Prut, unde se văd luminile aprinse noaptea, sunt români, care au acelaşi sânge ca noi, aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă. Aşadar, m-am bucurat din tot sufletul pentru această invitaţie şi nădăjduiesc să fie de folos şi pentru noi, grupul de la Cluj-Napoca, sunt însoţit de încă trei persoane, dar şi pentru cei pe care i-am întâlnit, aşadar şi pentru dumneavoastră, în această seară!

Am anunţat că aş vrea să vă pun la suflet câteva cuvinte despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, care a păstorit, la Cluj, din 1993 până în 2011, dar care este o personalitate foarte cunoscută, în ţară şi peste hotare, pentru că el s-a impus ca bun român şi om de litere, ca dramaturg, şi mai ales ca om al Bisericii. M-am gândit, de asemenea, ca acestei rostiri să îi dau titlul dintr-o carte a Înaltpreasfinţiei sale. Este vorba de volumul Amintirile peregrinului apter, iar în una dintre povestiri este vorba despre un călugăr şi un înger, care se blestemă reciproc; călugărul îl blestemă pe înger şi îi spune: „Îngere, să nu mai zbori!” şi îngerul: „Călugăre, să nu mai mori!”. Această povestire, cred eu, este oarecum o povestire autobiografică a Mitropolitului Bartolomeu. Vă îndemn să citiţi această povestire, este foarte impresionantă, cum îngerul se întrupează şi caută, toată viaţa lui pământească, să îl întâlnească pe călugăr şi să îl dezlege de blestem, iar călugărul nu poate muri, până nu îl reîntâlnește pe îngerul care s-a întrupat.

Se întâmplă să fiți în pragul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în fapt, a tuturor puterilor cereşti, inclusiv a îngerilor păzitori, pe care i-am primit fiecare, în Taina Sfântului Botez. Legat de această sărbătoare, de curând, am fost la hramul Mânăstirii „Mihai Vodă”, de la Turda, din judeţul Cluj, care este zidită lângă mormântul marelui voievod Mihai Viteazul, ctitorie a Mitropolitului Bartolomeu Anania, şi care are hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aflându-mă acolo, am încercat să le spun credincioşilor prezenţi la hram câteva gânduri legate de îngeri, în general, dar mai ales legate de îngerul nostru păzitor. Şi am găsit un cuvânt, la marele filozof Andrei Pleşu, în cartea Despre îngeri, pe care iarăşi vă îndemn să o citiţi, este foarte valoroasă. Este adevărat că nu este scrisă de un teolog, ci de un filozof, dar este destul de bine documentată şi argumentată şi, în acelaşi timp, se vede că simte ceea ce scrie despre îngeri. El spune că îngerul păzitor, pe care îl primim în taina Sfântului Botez, este cumva perspectiva noastră, idealul nostru, adică imaginea pe care Dumnezeu o doreşte în ceea ce ne priveşte, respectiv în ceea ce privește devenirea noastră duhovnicească. Deci, îngerul este cumva proiecţia chipului nostru duhovnicesc, pe care trebuie să îl dobândim, străduindu-ne să devenim asemenea lui Dumnezeu. De aceea, Părinţii au pus accentul pe rugăciunile pe care trebuie să le facem către îngerul păzitor; să îl avem în vedere, să nu îl întristăm și să nu îl supărăm; iar, în rugăciunea noastră, să-l întrebăm care este voia lui Dumnezeu cu noi! M-a impresionat foarte mult şi, căutând în Sfânta Scriptură astfel de proiecţii, m-am minunat şi m-am îngrozit, în acelaşi timp! Sigur că noi ştim, din Sfânta Scriptură a Vechiul Testament, că Însuşi Dumnezeu, în Treime închinat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, S-a arătat la stejarul Mamvri, părintelui Avraam, în forma, în chipul a trei tineri, a trei îngeri (Fc 18, 2). Știţi prea bine că icoana canonică, de reprezentare a Sfintei Treimi, este icoana celor trei îngeri de la stejarul Mamvri şi cea mai reprezentativă este cea a lui Andrei Rubliov. Aceasta, unul dintre temeiurile Sfintei Scripturi. Al doilea, care, de asemenea, m-a uimit şi m-a şi înspăimântat, în acelaşi timp, şi în care îl regăsesc foarte bine pe Mitropolitul Bartolomeu, este capitolul 32 din Facere, unde patriarhul Iacob se luptă cu Însuşi Dumnezeu, tot în chipul unui tânăr, al unui înger; din această luptă, iese învingător Iacob! Este foarte frumos redat acest episod, pe care vă îndemn să îl citiţi, poate chiar în această seară, pentru că mâine îi prăznuim pe sfinţii îngeri. Deși patriarhul Iacob iese câştigător din luptă, rămâne şchiop pe toată viaţa, pentru că Dumnezeu îl atinge în coapsă şi va rămâne vătămat pe toată viaţa lui, ca semn că s-a luptat cu Dumnezeu şi, probabil, pentru smerenie. Dumnezeu, prins în strâmtoarea patriarhului Iacob, către dimineață, îi cere acestuia să Îi dea drumul, dar patriarhul nu vrea să Îl lase, până nu primeşte binecuvântarea Lui. Dumnezeu îl binecuvântează şi îi schimbă numele în Israel, pentru că a luptat cu El.

Acest moment, să ştiţi, este foarte sugestiv şi trebuie să devină pentru noi un model. Sfinţii Părinţi vorbesc despre acest moment, spunând că trebuie să devină leit-motivul vieţii noastre duhovniceşti, că trebuie să devină o imagine,pe care noi trebuie să o imităm, că toată străduinţa și nevoinţa noastră duhovnicească trebuie să se realizeze în felul în care a reuşit patriarhul Iacob să lupte și să Îl biruiască pe Dumnezeu. Devenirea noastră duhovnicească presupune lupta și izbânda, în raport direct cu Dumnezeu! Este o taină mare! Fiecare gândeşte şi simte în felul lui, în funcţie de nivelul duhovnicesc, de experienţa lui personală, dar este foarte important să medităm la acest moment şi, nu numai, ci și să ne regăsim în el!

Mitropolitul Bartolomeu este cel care toată viaţa lui a fost un luptător! Dacă veţi citi opera lui, cel puţin pe cea literară, veţi vedea că, atunci când vorbeşte din perspectiva scriitorului, se semnează Valeriu, cu numele de botez, iar, când vorbeşte din perspectiva teologului, a călugărului, îşi spune Bartolomeu, cu numele pe care l-a primit când a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Antim, în 1942, în 2 februarie. Toată viaţa lui, el a căutat să se identifice fie cu Valeriu, fie cu Bartolomeu. Nu a renunțat la nici unul dintre ei, a rămas omul responsabil, dar s-a străduit să fie şi călugărul, cel pe care şi l-a închipuit, probabil, în proiecţia de care vorbeşte Andrei Pleşu, adică omul împlinit duhovniceşte, omul într-o continuă devenire – monahii se numesc și îngeri în trup! – dar, în acelaşi timp, să rămână Valeriu, care să influenţeze destinele neamului din care se trage! A reuşit să fie şi unul şi altul, devenind: Bartolomeu Valeriu Anania!

Dacă ar fi să vă dau câteva repere, în ceea ce-l priveşte pe Valeriu, v-aş aduce aminte de greva studenţească din Cluj, din 1946. A condus o grevă studenţească, foarte greu de gestionat, pentru că motivele protestului aveau conotații patriotice și etnice. Studenţii români, şi nu a contat confesiunea, Clujul avea studenţi şi ortodocşi şi greco-catolici, conduși de „părintele Anania”, care era un călugăr, student la Medicină, au reuşit să se mobilizeze şi să lupte împotriva revizionismului ungar. Pe de-o parte erau ungurii, care voiau, cu orice preţ, să înăbuşe mişcarea studenţească, care lupta împotriva cedării Ardealului, iar, pe de altă parte, erau autorităţile ambigue, molipsite deja de comunism. Anania, cum îi spuneau cei mai mulți, a fost cel care a gestionat, pe față și din umbră, criza de la Cluj-Napoca, cu consecințe dure, fiind considerat principalul vinovat, care trebuia, neapărat, anihilat şi terminat. V-am lăsat, la preşedintele A.S.C.O.R.-ului, cartea de memorii a Mitropolitului Bartolomeu, pe care o puteţi citi şi unde veţi găsi acest episod, povestit chiar de el însuşi!

A fost închis, vreme de şase ani, în temniţele comuniste, deşi era un om foarte puternic şi influent! Avea cunoscuţi care îl puteau ajuta şi nu trebuia să ajungă în puşcărie. Unul dintre ei era patriarhul Iustinian Marina, iar Bartolomeu se considera ucenic al acestui mare patriarh, şi el putea influenţa situația; totuşi, a rămas pe mai departe convins că lupta trebuie dusă până la capăt şi că puşcăria este inevitabilă! După ce, o vreme, a fost hăituit prin munţi, pe lângă Mânăstirea Polovragi, din Gorj, ascuns și ajutat de oamenii locului, şi-a dat seama, la un moment dat, că le pune viaţa şi libertatea în pericol şi că nu poate fi hăituit la nesfârşit! În cele din urmă, s-a predat şi a făcut puşcărie, timp deșase ani, din cei douăzeci și cinci de temniţă grea, la care a fost condamnat!

În puşcărie, ierodiaconul Bartolomeu de-atunci era cel care predica, în fiecare duminică şi sărbătoare, prin alfabetul Morse, bătând în ţeava de la calorifer! În fiecare duminică, la o anumită oră, amuţea toată puşcăria şi asculta predica „părintelui Anania”, prin alfabetul Morse, la ţeava de la calorifer. Din puşcărie, multe întâmplări le găsiţi în cartea de Memorii, amintiteîn parte, căci a fost rezervat în a-şi povesti suferinţa pe care a îndurat-o! La Mânăstirea Nicula, mânăstirea mea de metanie, unde există reşedinţa Mitropolitului Bartolomeu, care a devenit Casă memorială, avem un paraclis, închinat Sfântului Apostol Bartolomeu, iar, sub sfânta masă, sunt ghetele, pe care le-a purtat în puşcărie şi peste care a fost bătut în tălpi, crunt, încât a leşinat, în mai multe rânduri, și, bineînţeles, rasa, pe care a purtat-o în toate puşcăriile prin care a trecut, în cei șase ani! După eliberare, a plecat în America, unde a trăit, vreme de unsprezece ani!

În America avem probleme foarte mari, pentru că avem două Biserici româneşti, iar românii de acolo sunt dezbinaţi, din păcate. Avem două episcopii şi se suprapun lucrurile; nu vreau să fac nici o asemănare cu ce trăiți aici, în Basarabia, pentru că probabil nu se poate face...!? Bartolomeu este cel care a luptat foarte mult pentru unitatea românilor de peste ocean. A reuşit, mai mult sau mai puţin, probabil că o va spune istoria! Dar tot el a fost cel care a intervenit, în Parlamentul american, în favoarea României, atunci când s-a pus problema să primească Clauza naţiunii celei mai favorizate. Din păcate, la momentul respectiv, tot ungurii au fost cei care s-au împotrivit! Or, pe atunci, arhimandritul Bartolomeu a scris un document, care a fost prezentat Parlamentului american şi a fost luat în seamă. Acest document este publicat şi îl puteţi găsi în cărţile sale. Iată că, şi peste ocean, era preocupat de destinul ţării noastre. Ca să nu vă spun că, după ce a ajuns arhiepiscop şi, apoi, mitropolit la Cluj, a fost implicat, întotdeauna, în viaţa publică și socială, la toate nivelele. Era omul de care se ținea seamă, de la preşedinţi până la cei mai mici dintre cei care purtau responsabilitatea de a conduce ţara noastră. Era luat în seamă!

El a reuşit să introducă religia în şcoală. În România, ştiţi prea bine că avem această şansă deosebită; se datorează 100% Mitropolitului Bartolomeu această şansă, pe care încă o avem şi nădăjduim s-o avem cât mai multă vreme, pentru că, aşa cum prea bine ştiţi şi, probabil, citiţi, auziţi şi vedeţi, şi la noi se pune problema de a se scoate religia din şcoală. Au început cu icoanele, cu toate însemnele creştine, şi bineînţeles că se doreşte să se scoată religia din şcoală. Dar, iată că au trecut douăzeci și patru de ani, de când se face religie în şcoală şi aceasta se datorează Mitropolitului Bartolomeu. Şi altele, multe..., pe care vi le-aş putea spune despre el! Repet, participa la viaţa socială, era un om responsabil, se considera un cetăţean al ţării, care are dreptul să îşi spună punctul de vedere, să se implice şi să facă ceea ce trebuie pentru ţara lui!

În ceea ce îl priveşte pe călugărul Bartolomeu, respectiv pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu, aş vrea să vă zic că eu l-am cunoscut în intimitate, fiind stareţ la Mânăstirea Nicula, unde el petrecea mai bine din jumătate din timpul lui. Venea la Mânăstirea Nicula de miercuri seara şi pleca sâmbătă seara, în fiecare săptămână; concediile, de obicei în luna iulie a fiecărui an, de cele mai multe ori, când nu mergea la tratament, rămânea la Mânăstirea Nicula; se adăuga perioada dintre Crăciun şi Bobotează şi Săptămâna Luminată. Deci, mai mult din jumătatea timpului, se găsea la Mânăstirea Nicula. La început, am trăit sub acelaşi acoperiş, după-aceea am construit reşedinţa, de care vă vorbeam, în care se află paraclisul „Sfântul Apostol Bartolomeu”. Așadar, l-am cunoscut în intimitatea mânăstirii!

Era un om cu totul şi cu totul deosebit, un om cuminte, în adevăratul înţeles al cuvântului, era un creştin bun. Îmi aduc aminte de o poveste de la el. La un moment dat, a avut anumite îndoieli vizavi de patriarhul Iustinian Marina, pe care unii l-au numit „patriarhul roşu” şi n-a fost deloc aşa, istoria o va dovedi. Îndoiala s-a spulberat, după ce călugărul Bartolomeu, într-o seară, s-a uitat pe gaura cheii, să vadă ce face patriarhul, la o anumită oră. Şi l-a văzut rugându-se. Avea această îndoială că poate nu se roagă şi, dacă nu se roagă, poate nu crede. Şi l-a văzut rugându-se pe patriarhul Iustinian. Ei, să ştiţi că Mitropolitul Bartolomeu era un om al rugăciunii! În reşedinţa de la Nicula, pe care el şi-a desenat-o cu mâna lui, iar noi am îmbrăcat-o cu arhitecţii şi cu constructorii şi, sigur, am realizat-o aşa cum şi-a dorit-o el, avea între etaje acest paraclis; la etaj erau biblioteca, biroul de lucru şi dormitorul; la parter erau sufrageria, bucătăria, chilia maicii Galineea, care îl îngrijea, şi încă o cameră de oaspeţi. În fiecare dimineaţă, când cobora să ia micul dejun, se oprea în paraclis şi, în fiecare seară, când se ducea la dormitor, după ce lua cina, se oprea în paraclis. În ultimii ani, cea mai dragă rugăciune a lui era Psaltirea, psalmii. Şi acum au rămas neclintite: suportul pe care stătea, în genunchi, deși se apropia de nouăzeci de ani, psaltirea, o cărticică mică de rugăciuni, din care mai citea rugăciunile lui personale, și ochelarii; iar locul rugăciunii era în faţa icoanei Sfântului Apostol Bartolomeu. Mitropolitul Bartolomeu postea, deşi avea o vârstă înaintată, iar medicii şi alţi „făcători de bine” considerau că trebuie să se îngrijească mai mult. Să ştiţi că postea şi, în Săptămâna Mare, mânca aşa ca la mânăstire, fără ulei, cartofi fierţi şi copţi şi varză murată, la o anumită oră. Deci, Mitropolitul Bartolomeu postea și se ruga!

Mitropolitul Bartolomeu era omul care, dacă reuşeai să ajungi cât de cât la inima lui, comunica foarte bine, care reuşea să îţi bucure sufletul, să îţi mărturisească foarte multe amănunte din viaţa lui, care era o istorie întreagă, de o sută de ani, trăită, nu citită din cărţi! El a prins mai multe evenimente istorice, pe care noi le ştim doar din cărţi, le-a trăit şi a fost implicat în ele.

Mitropolitul Bartolomeu avea şi umor! L-a dobândit în puşcărie și zicea, adesea, că în puşcărie se rezista prin credinţă, prin cultură şi prin umor. Dacă nu aveai credinţă în Dumnezeu, nu rezistai în puşcărie! Credinţa în Dumnezeu îţi crea, în puşcărie, o libertate deosebită; să citiţi cărţile care povestesc dramele celor care au fost întemniţaţi în perioada comunistă şi veţi vedea ce libertate extraordinară trăiau în puşcărie, pentru că Îl aveau pe Dumnezeu. Al doilea, în puşcărie se găseau diferite categorii sociale – profesori, oameni de ştiinţă, scriitori, poligloţi, care ştiau foarte multe limbi – fiecare îi împărtăşea celuilalt din experienţa lui, astfel încât foarte mulţi, în puşcărie, au învăţat limbi străine, au învăţat matematică, fizică, bineînţeles căși teologie. Unii au învăţat poezii, pe de rost, foarte, foarte multe poezii. Mitropolitul Bartolomeu, în puşcărie, a scris cărţi şi le-a scris pe creier! Este foarte greu să scrii o carte pe creier, pentru că trebuie să rămână varianta finală, fără ştersături; să îţi refuzi, în permanenţă, variantele revăzute, încercările. Or, el a reuşit să scrie pe creier şi, după aceea, să transpună de pe creier pe caiete, pentru că, la un moment dat, după ce a fost dus la puşcăria din Aiud, l-au pus la muncă şi nu mai putea să îşi revizuiască memoria aşa de bine; din cauza oboselii și a extenuării, datorate muncii, pe care trebuia să o presteze până la epuizare, şi-a dat seama că începe să uite şi că trebuie să îşi scrie operele respective. Manuscrisele sunt la Nicula, eu le-am văzut de câteva ori, el mi le-a arătat şi mi-a povestit această istorie; le-a scris de pe creier pe caiet! Este o istorie întreagă cum a ajuns, în puşcărie, să aibă hârtie şi creion; cu creionul, pe două rânduri, fără nici o ştersătură, fără nici o greşeală, a scris de pe creier pe hârtie două cărţi: Steaua Zimbrului și Meșterul Manole! Deci, în puşcărie, se transmitea cultura şi se rezista prin ea. Şi prin umor! Povestea despre Vasile Luca, care fusese ministru şi, la un moment dat, într-o celulă, unde era un singur deținut, se deschide la un moment dat uşa şi se introduce un al doilea. Cei doi fac cunoştinţă şi se întreabă unul pe celălalt: „De ce eşti aici?”, „Păi, l-am înjurat pe Vasile Luca. Dar tu de ce eşti aici?”, „Eu l-am lăudat pe Vasile Luca”. Se deschide din nou uşa şi este introdus al treilea, care se prezintă: „Vasile Luca!”. Ironia sorţii, să zicem! Probabil că aşa a fost, dar, în orice caz, se pare că făceau haz de necaz şi reuşeau să treacă peste foarte multe momente grele din puşcărie.

Mitropolitul Bartolomeu era un om care nu se grăbea să pedepsească. În administraţia bisericească, sunt momente în care trebuie să şi pedepseşti, sunt abateri pe care le fac preoţii sau alte categorii de angajaţi şi, atunci, sigur că trebuie să iei şi măsuri. Şi el spunea adesea că nu se grăbeşte niciodată să pedepsească, ci mai degrabă se grăbeşte să recompenseze, adică să răsplătească pe cei care îşi îndeplinesc bine ascultarea,pe care au primit-o de la oameni şi de la Dumnezeu, respectiv de la Biserică. Înţelegea! Experienţa lui de viaţă făcea să nu se grăbească în a pedepsi oameniși, mai ales dacă vedea că există părere de rău şi dorinţă de a nu mai repeta greşeala respectivă, uita. Este adevărat că, în momentul în care considera că nu mai este nici o şansă, atunci era foarte categoric şi îl ajuta şi firea, care era destul de aspră, de autoritară. Şi mie îmi era frică de el, să ştiţi!; îmi era frică de el, aşa impunea firea lui, statura lui, şi nu numai mie...!? Atunci când trebuia să pedepsească, o făcea după o judecată pe care o considera el corectă şi nu mai revenea asupra deciziei; după ce era convins, efectiv, că trebuie să ia măsura respectivă, nu mai revenea asupra ei niciodată! Aşa era el în privinţa asta!

Să vă povestesc: la un moment dat, un ieromonah de la noi din eparhie, de la o anumită mânăstire, nu am să îi dau numele, avea o soră stareţă, undeva pe la Oradea, şi s-a dus la ea la hram. Acolo episcopul locului, care nici el nu mai trăieşte, l-a făcut protosinghel, i-a dat cruce, la noi nu se dă cruce imediat, la hirotonie, cum se face aici. L-a făcut protosinghel, dar nu era episcopul lui şi nu avea voie să facă acest lucru. Când s-a întors înapoi, vrând-nevrând, a trebuit să îi spună Mitropolitului Bartolomeu că a fost făcut protosinghel și, după ce a fost dojenit călugărul respectiv, a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe episcopul de la Oradea şi..., ei ştiu ce au vorbit!? Cert este că, după o vreme, episcopul respectiv a spus cuiva: „Cum rezistaţi voi cu Bartolomeu, la Cluj, că mie mi-e frică de el şi la telefon?” De la Oradea la Cluj-Napoca este o distanţă considerabilă, de aproximativ 100 km...! Aşa era firea şi felul lui de a fi, impunea respect și autoritate absolută, nu numai asupra noastră, a celor care eram în preajma lui, ci impunea tuturor celor care intrau în legătură cu el!

Ce să vă mai spun despre Mitropolitul Bartolomeu, despre îngerul Bartolomeu? M-a impresionat faptul că a murit în preajma zilei în care s-a călugărit. El a murit la sfârşitul lunii ianuarie, în ultima zi, şi a fost înmormântat în 3 februarie, a doua zi după călugărie. Ziua călugăriei, de obicei, şio sărbătorea la Mânăstirea Nicula, slujind Sfânta Liturghie, foarte sobru. Îmi aduc aminte, atunci când eram stareţ, că am chemat doar câţiva tineri să cânte, un grup din Cluj, să dea răspunsurile la strană, în 2 februarie, într-un an, şi m-a dojenit foarte aspru, pentru că a simţit el că vreau să fac o sărbătoare specială din ziua călugăriei lui. Şi-atunci, m-a impresionat foarte mult faptul că a murit în preajma acestei zile. În articolul pe care a trebuit să îl scriu şi eu, în calitate de exarh al mânăstirilor, ca omagiu, l-am încheiat în formula pe care o ştiţi, atunci când este cineva tuns în monahism. După slujbă, trece toată asistenţa prin faţa noului monah şi îl întreabă: „Cum te cheamă, frate?”, monahul răspunde cum îl cheamă, iar asistenţa îi zice: „Să te mântuieşti întru Domnul şi să te rogi şi pentru mine, păcătosul!” Eu am încheiat articolul: de data aceasta, în ziua călugăriei lui, îngerii l-au întâmpinat şi l-au întrebat: „Cum te cheamă, frate?”, el le-a răspuns: „Bartolomeu monahul!”, iar nouă, celor care trăim încă pe pământ, ne-a rămas să îi cerem părintelui Bartolomeu să se roage pentru noi, păcătoşii.

Cred că viaţa lui – eu v-am zis doar câteva lucruri, nu am cum să vă povestesc o sută de ani, pe care i-a trăit el, în câteva zeci de minute – I-a bineplăcut lui Dumnezeu! Cu siguranţă că au fost şi păcate, cu siguranţă că au fost lucruri care nu au fost pe placul lui Dumnezeu, dar el şi le-a ispăşit prin suferinţa vieţii și prin spovedanie. L-a avut duhovnic pe părintele Ilie Cleopa; l-a avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc; şi, înainte de a muri, l-a avut duhovnic pe vicarul lui, pe Preasfinţitul părinte Vasile Someşanul – un om cu totul deosebit. Înainte de a intra în comă, am fost de față cu episcopul Vasile, doar noi doi şi cu Mitropolitul Bartolomeu, pe lângă că ne-a povestit câteva lucruri, aşa, printre momente de extenuare maximă, de abia mai putea şopti, l-a întrebat pe Preasfinţitul Vasile: „Aşa-i că ai venit să mă spovedeşti?” Preasfinţitul era pregătit, într-adevăr, să îl şi spovedească şi s-a şi întâmplat acest lucru, atunci, pe loc; bineînţeles că eu am ieşit, n-am rămas până la capăt, dar a fost spovedit şi împărtăşit înainte de a intra în comă și, respectiv, înainte de a muri.

Oamenii, şi mai ales oamenii Bisericii, l-au numit „Leul Ardealului” şi nu îi plăcea această denumire! Eu însumi am fost prezent la o sinaxă monahală la Mânăstirea Râmeţi, din judeţul Alba, unde erau călugări din opt judeţe ale ţării şi a conferenţiat părintele Rafail Noica. Acolo, maica stareţă Ierusalima, varianta feminină a Mitropolitului Bartolomeu, un om, tot aşa, foarte puternic, a îndrăznit, de faţă cu noi toţi, să îl înfrunte, oarecum, pe Mitropolitul Bartolomeu, pentru că au plecat două maici de acolo, fără binecuvântare, iar mitropolitul le-a primit, pentru nişte chestiuni, să zicem, administrative. Şi zice maica, de faţă cu noi toţi şi cu episcopii din Sinodul mitropolitan, care erau de faţă: „Înaltpreasfinţite, lumea vă zice «Leul Ardealului», dacă sunteţi într-adevăr «Leul Ardealului», apoi să faceţi dreptate în problema asta!” Înaltul sigur că a ignorat, pe moment, problema, pentru că nu era una de discutat într-o şedinţă aşa de amplă, cu toţi stareţii mânăstirilor din Transilvania, dar a sesizat această denumire şi ne-a spus tuturor celor care eram de faţă că nu îi place şi ne-a spus şi de ce. Leul este regele animalelor, nu are adversar; în cele din urmă, îmbătrânește, îi cad dinţii, nu se mai poate hrăni şi moare de foame, dar, în acelaşi timp, îl mănâncă furnicile de viu; și termină: „Nu îmi place că-mi ziceţi Leul Ardealului!”.

Dar această imagine mi-a rămas întipărită şi îmi aduc aminte cu foarte mare durere: a fost exact imaginea finalului lui din această lume! El niciodată nu s-a considerat duhovnic, că nu a duhovnicit, el spovedea foarte rar, a evitat efectiv. În felul acesta, în realitate, nu a avut ucenici şi a murit singur, să ştiţi, singur şi tragic, în spital. Sigur, de față era maica, care l-a îngrijit şi care îi făcea menajul, dar în rest..., noi, care i-am fost, să zicem, foarte apropiaţi, nu am avut şansa să fim lângă el, nici nu am fost lăsați. Cât a trăit, de pildă, în Mânăstirea Nicula, în discuţii şi în legătura noastră personală, mă lăsa să ajung foarte aproape, dar, în momentul în care credea el că am ajuns prea aproape în intimitatea lui, făcea în aşa fel încât să dau înapoi câţiva paşi și, de obicei, o făcea dur, e drept! Nu a lăsat pe nimeni să se apropie foarte, foarte tare de el. Interesant! Probabil că din cauza puşcăriei şi a trădărilor succesive, care i-au produs multă suferinţă în viaţă!

Deci, Mitropolitul Bartolomeu, regele Ardealului, a murit ca un leu veritabil! Ucenicii, presupuşii sau parţialii ucenici, pentru că, totuşi, au fost câţiva, nu au reușit nici unul să fie cu adevărat ucenicul lui! Nu a fost nimeni, nici eu însumi!; decât, despărţirea, care a fost gingaşă şi deosebită, înainte de ultima lui spovedanie, ca şansă şi rămas bun! Așadar, iată că monahul Bartolomeu – şi ştiţi că monah înseamnă singur – a murit singur; şi cred că nevoinţa lui de a fi singur, inclusiv înaintea morţii, a fost, și aceasta, luată în considerare de Dumnezeu!

Nădăjduiesc din tot sufletul să îi citiţi cărţile! Una dintre nevoinţele lui extraordinare a fost de a diortosi Sfânta Scriptură, de aceea venea la Nicula şi stătea aşa de mult, a retradus Biblia, efectiv, vreme de unsprezece ani; a retradus Scriptura şi a scris şi comentarii. Există această ediţie și variantă; vă îndemn s-o aveţi, pentru că este un mare avantaj să ai note de subsol şi să înţelegi cuvântul scripturistic aşa cum este, în duhul Sfinţilor Părinţi. Vă îndemn să citiţi Sfânta Scriptură, diortosită de el; este o carte foarte valoroasă şi care ascunde în spate o nevoinţă duhovnicească. Gândiţi-vă că a scris cu mâna lui Sfânta Scriptură, a scris-o și a rescris-o; există, tot la Mânăstirea Nicula, manuscrisul original! S-a verificat pe el însuşi, prima corectură el şi-a făcut-o. Cum? A citit, înregistrând toată Sfânta Scriptură; este pe benzi magnetice; se asculta în căşti şi se verifica pe text! A fost o nevoinţă şi spunea, adesea, că, de multe ori, pe parcursul celor unsprezece ani, au fost ispite făţişe ale diavolului de a nu îşi continua lucrarea!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu pe toţi, să luăm din viaţa lui ceea ce ni se potriveşte, şi în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, dar şi în ceea ce priveşte viaţa socială sau implicarea noastră în tot ce înseamnă prezentul! Ultima sa carte care apărută a fost Memorii, care nu şi-a dorit să apară decât după moartea lui, dar a fost sfătuit, totuşi, să le publice, ca să nu intervină nimeni în text. Le-a publicat înainte de a muri, deşi şi-a călcat o făgăduinţă, pe care şi-a făcut-o lui însuşi, personal. Dar ultima sa carte, la care a lucrat efectiv, este Cartea deschisă a Împărăţiei, o tâlcuire a Sfintei Liturghii; este această carte albă, pe care am lăsat-o, de asemenea, la sediul A.S.C.O.R., şi care, zic eu, este un document foarte valoros pentru înţelegerea dumnezeieştii Liturghii. Tot aici găsiţi cum gândeşte Mitropolitul Bartolomeu în ceea ce priveşte Împărtăşania, împărtăşirea noastră cu Sfintele Taine, cât de des sau cât de rar, pentru că este o problemă care se discută la nesfârşit, iar părerile sunt împărţite. Am avut şi această şansă: îmi citea, adesea, din ce scria, îmi cerea şi părerea, asta din smerenie, probabil, dar şi ca să se verifice. Și pentru această carte m-a întrebat ce părere am eu despre chestiunea cu Sfânta Împărtăşanie, deasă sau rară; i-am răspuns că, aşa văd şi simt, ar trebui să ne împărtăşim măcar de praznicele împărăteşti. Praznicul presupune o masă, să mănânci şi să bei; dacă ne împărtăşim la praznicele împărăteşti, înseamnă că trebuie să ne împărtăşim măcar o dată pe lună; și acesta este minimul. Însă el a scris, în cele din urmă, praznicele împărăteşti şi praznicele Maicii Domnului, ceea ce înseamnă mai mult decât o dată pe lună. Dacă te spovedeşti, te pregăteşti, după cuviinţă, pentru Sfintele Taine, bineînţeles, acest lucru trebuie şi presupune duhovnic; dacă posteşti toate posturile de peste an, miercurea şi vinerea, nu sunt necesare cele trei zile sau şapte zile înainte de Sfânta Împărtăşanie, sâmbăta şi duminica este canon că nu se posteşte; duminica, când participăm la Sfânta Liturghie, ar trebui să ne împărtăşim! Aşadar, şi această chestiune este dezbătută de Mitropolitul Bartolomeu, în Cartea deschisă a Împărăţiei – o tâlcuire a dumnezeieştii Liturghii, pe care, de asemenea, vă îndemn să o citiţi. Aşadar, vă îndemn să citiţi Sfânta Scriptură, vă îndemn să îi citiţi cărţile şi, astfel, o să îl descoperiţi pe adevăratul Bartolomeu Valeriu Anania!

^[1] Conferință susținută la Universitatea de Stat din Chişinău, Republica Moldova, la invitația ASCOR Basarabia, 20 noiembrie 2013.