Despre împlinirea iubirii![1]
În această seară deosebită, mă adresez tinerilor, pentru că majoritatea sunteţi studenți, deşi sunt prezenți şi unii albiţi la tâmple, dar şi acelora, pentru că suntem chemaţi fiecare să moştenim o tinereţe fără bătrâneţe, dacă vrem să ne amintim de copilăria noastră, atunci când ni se citeau poveşti despre tinereţe fără bătrâneţe și viață fără de moarte! Părintele Constantin Galeriu spune că, în Împărăţia lui Dumnezeu, toţi vom fi de aceeaşi vârstă, fie că suntem copii sau maturi, acestea se vor contopi în starea de fii ai lui Dumnezeu, care dorim să creştem şi să ne ridicăm, din slavă în slavă şi din putere în putere, în cunoaştere, în cuprinderea Celui Necuprins!
Am meditat puţin, poate nu atât cât trebuia, dar m-am gândit la anumite lucruri, pe care mi le-am notat pe o hârtiuţă, azi noapte, şi care mi-au venit, zic eu, de la Duhul, deoarece pe Acela L-am rugat să-mi spună cuvânt pentru voi!
Primul gând, citind Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, este inspirat din istoria primelor veacuri creştine. După Edictul de la Milan, din anul 313, deşi s-a dat libertate creştinilor, totuşi, încă mai erau prigoniți pe alocuri. Mai important este faptul că, după anul 313, a înflorit în mod deosebit viaţa călugărească, monahală. Ea exista şi înainte, sigur, mai răzleţ şi nu atât de bine organizat. Dar exista şi înainte, spre exemplu ne aducem aminte de Sfântul Antonie cel Mare, născut la anul 251. Înflorirea vieţii monahale a fost rezultatul libertăţii! Biserica, având libertatea de a se exprima şi de a se dezvolta, pe tărâm spiritual, dar și material, a ieşit din catacombe; s-au ridicat biserici şi s-a putut sluji pe înălţimi, şi nu în adâncuri. Dar s-a schimbat raportul: cei care, în catacombe, slujeau din adânc, când s-au urcat la suprafață, ei nu s-au ridicat la înălţime! Citind, mi-am dat seama, din context, că tinerii de atunci au înțeles că libertatea nu le aduce înălţimea, pe care o doreşte Hristos, prin chemarea Lui, şi au plecat în pustie. Nu au fost puţini cei care au luat calea pustiei, erau mulţi, mii, poate chiar sute de mii; erau mănăstiri care aveau cinci mii de vieţuitori! Era libertate, se puteau exprima, puteau sluji lui Dumnezeu, puteau să I se închine lui Hristos, aşa cum şi-au dorit, puteau să aibă icoane, în văzul tuturor, puteau să își facă semnul Sfintei Cruci şi, totuşi, au preferat pustia, pe care au dorit-o pentru ceea ce v-am spus mai înainte: urcându-se pe înălţimi, nu au fost la înălţime! De-aceea, după Edictul de la Milan, au apărut şi ereziile şi au fost necesare Sinoadele Ecumenice, ca să lămurească învăţătura de credinţă, pe care au statornicit-o, prin ceea ce, astăzi, noi numim dogme.
Sigur că nu este mult timp de când şi noi – cel puţin așa zicem, dar cred că şi simţim – am câştigat o oarecare libertate...! Înainte de a fi în libertate, oamenii se rugau, din adânc, din nou, în adâncul lor, în intimitatea casei lor, iar cei ce aveau curajul o făceau și la biserică; nu se întâmpla, totuşi, nimic și vorbesc ca unul care eram în biserică, în fiecare zi, chiar dacă eram un copil! Sigur că erau și interdicţii, într-adevăr! Îmi aduc aminte că eram în liceu şi aveam o oarecare funcţie, nu pentru că eram compatibil, ci pentru faptul că directorul era profesor de matematică şi exista o oarecare legătură...; dar, pentru faptul că eram creştin şi mergeam la biserică, secretarul de partid a fost împotrivă, a trebuit să renunţ la funcţia respectivă şi am făcut-o, fără probleme. Erau, chiar la acel nivel de vârstă, de tineri, de adolescenţi, presiuni şi probleme, într-adevăr!
Dacă aţi citit câte ceva despre cei care au experimentat viaţa duhovnicească în puşcăriile comuniste, v-aţi dat seama că, atunci, s-a trăit la o intensitate la care noi, astăzi, puţini, foarte puţini reușim să ajungem. Chiar şi cei care mai trăiesc astăzi, dintre cei care au avut experienţa închisorilor comuniste, foarte puţini mai au trăirea duhovnicească de atunci!
Totuşi, a venit libertatea şi oamenii merg la biserică! Bisericile noastre sunt arhipline, mai ales în duminici şi sărbători, credincioșii nu mai încap înăuntru şi stau în jurul locaşului de cult, ascultând cu evlavie sfintele slujbe. Chiar dacă nu înţeleg ce se întâmplă acolo, ei aşteaptă cuvântul de învăţătură, gândind că de-acolo este folosul cel mai mare. Și este, dar nu în măsura în care ţi-l oferă Sfânta Liturghie în deplinătatea ei!
Deși a venit libertatea, ne dăm seama că și astăzi se întâmplă ca odinioară, în secolul al IV-lea! Sunt tineri care îşi doresc ceea ce au râvnit creştinii, după ce au dobândit libertatea, în 313: o viaţă autentică, o viaţă creştină cu adevărat. Și nu numai tinerii, în general, oamenii trăiesc un dor extraordinar, care parcă nu se împlineşte niciodată! Şi-atunci se îndreaptă fie spre mănăstiri, fie spre o viaţă plenară, în sânul Bisericii, în Biserică, nu ca simplu locaş de cult, ci ca o comunitate divino-umană, în biserică, împărtăşindu-se de toate Sfintele Taine și Ierurgiile şi, mai ales, de Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Care, în măsură pământească, ne împlineşte, ne alină chiar şi dorul, într-o oarecare proporție.
Preotul care slujeşte la Sfântul Altar, după ce se împărtăşeşte, citeşte o rugăciune, care îl face atent şi spune: „Dăruieşte-mi, Doamne, să mă împărtăşesc mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!”. „Mai cu adevărat” îl face conştient că, deși el se împărtăşeşte deplin, cu Trupul și Sângele Domnului, sunt, totuși, limite, care țin de omenesc, de această lume și conjunctură, pentru că, începând de la Adam, care nu L-a ascultat pe Dumnezeu, noi suntem nişte izgoniţi! Această lume, în care trăim noi, nu ne este proprie, nu este lumea noastră, nici nu ne simţim bine în ea. Mulţi încearcă să se înveşnicească în ea, să dobândească chiar lumea întreagă, precum spune Sfânta Scriptură, dar îşi dau seama că își pierd sufletul, deoarece aici este lumea în care se lucrează dobândirea veşniciei, o lume în care se doreşte să ne înveşnicim, dar nu pentru această dimensiune, pentru că este deşartă şi trecătoare, precum ne spune slujba înmormântării: „această viaţă este umbră şi vis şi în deşert se tulbură tot pământeanul”!
Există un dor ontologic, ființial! Ca să vă vorbesc despre dor, m-am gândit la o întâmplare trăită în tinereţile mele, alături de un preot, care se afla la căpătâiul unui muribund, pentru a-l spovedi şi a-l împărtăşi, o experienţă unică! Era vorba de un tânăr de treizeci și nouă de ani, care se pregătea de moarte, fiind suferind de cancer pulmonar. Era căsătorit şi avea doi copii! Îşi simțea sfârşitul aproape, aşa că l-a chemat la sine pe duhovnic, care l-a spovedit şi l-a împărtăşit. După ce s-au împlinit cele cuvenite, fiind şi eu de faţă, mărturisea următorul lucru: „părinte, simt bucata de plămân care se rupe din mine și urmează să o elimin. De fiecare dată, chem cei doi copilaşi şi soţia la mine, îi strâng în braţe şi mă gândesc că, poate, este ultima bucată, și mă încearcă un dor nesfârșit...!” Deși îi avea pe cei dragi lângă el şi îi îmbrăţişa, totuşi trăia un dor nestins, care nu era împlinit! În acelaşi timp mă gândeam oare de ce nu a trăit acest dor și înainte de a fi bolnav? Oare de ce, în general, oamenii nu trăiesc cu dorul acesta, care nu se sfârşeşte, un dor perpetuu, care creşte, care arde și nu se mistuie? Oare de ce numai în situaţii limită omul simte ceea ce ar trebui cu adevărat? De ce omul trăieşte autenticul doar atunci? De aici, putem să ne dăm seama de valoarea suferinţei! Nu este de dorit suferinţa, necazul sau boala, dar ce efect extraordinar au asupra noastră, a sufletului nostru! Ce valoare au toate acestea, în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu!
Experiența dorului o avem cu toţii, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că observăm că, în tot ceea ce săvârşim, în tot ceea ce visăm şi reuşim să avem, nu ne împlinim cu adevărat! Vă dau un mic exemplu: ne dorim o anumită haină, dar, după ce o avem, nu ne mai bucură aşa de mult ca înainte de a o avea! De ce oare? Vă gândiţi, cei căsătoriţi, de pildă, de ce până la căsătorie a fost extraordinar şi după aceea nu a mai fost la fel? Mai de neînţeles, pentru călugări; a fost extraordinar doar până ai ajuns călugăr!? De multe ori, călugării au sentimentul că nu sunt împliniţi, deși nu le pare rău că au ales această cale, nu! La fel şi cu cei căsătoriţi! Nu ştiu, sau poate că ştiu... Știu mai bine ce înseamnă călugăr! M-am gândit şi mi-am notat aseară că, în căsătorie, poţi pierde iubirea, dar oare a fost iubire? Dacă a fost iubire, nu cred că o poţi pierde! Dar, de cele mai multe ori, în căsătorie, îţi dai seama, pe parcursul anilor, că nu a fost iubire, ci mai mult patimă sau că nu a fost reciprocă! În călugărie însă, este greu să pierzi iubirea, dacă a fost într-adevăr, nu ai cum să o pierzi! Pentru că Stareţul este rău, că situaţia din mănăstire este încordată sau tensionată, că sunt foarte multe neajunsuri, motive la nesfârşit, sunt!, dar iubirea nu o poţi pierde. Mai greu să pierzi iubirea în călugărie decât în căsătorie! De ce? Pentru că, în căsătorie, arareori ţi se răspunde la iubire cu aceeaşi monedă, cu aceeaşi iubire! În călugărie, la iubirea ta faţă de Dumnezeu, ţi se răspunde cu mai multă iubire. Nu cu mai multă iubire, ci cu adevărata iubire, cu Cel Care este Însăși Iubirea, precum ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire!” (1 In 4, 16).
Sigur că nu vreau un cuvânt împotriva căsătoriei sau a vieţii de familie, dar, până la Hristos, căsătoria avea un scop, şi mă refer aici la cei ce Îl aveau pe Dumnezeul cel Adevărat, să-L nască pe Mesia. De la Hristos încoace nu mai există acest scop, căci Mesia s-a născut! Acum, scopul omului este de a deveni hristos, de a se îndumnezei, de a ajunge dumnezeu prin har, fie prin căsătorie, fie prin călugărie, fie prin orice stare...!
Călugăria înseamnă iubire autentică, adevărată, o iubire care este însoţită de un dor, care te arde, însă nu te mistuie. O iubire asemănătoare celei a lui Dumnezeu, înainte de a crea lumea! Se spune că Dumnezeu a creat lumea din nimic! Cum adică din nimic? Este spus şi interpretat greșit! Dumnezeu a creat lumea din iubire, El Însuși fiind Iubire! Cine a hotărât să fie lumină? Dumnezeu, El Însuși fiind Lumină! Nu a făcut-o din nimic, a făcut-o din El însuşi! Nu a spus: „Să fie!” (Fc 1, 3, 6, 14, 15), la întâmplare, a spus-o prin hotărâre, prin sfatul Celor trei Persoane, al Sfintei Treimi! Așadar, lumea s-a făcut din Dumnezeu şi din iubirea prin care El se defineşte!
Am vrut să vă vorbesc, de fapt, despre tânărul bogat, pentru că, adresându-mă unor tineri, m-am gândit la ceva cât mai de folos sufletelor voastre! Şi-acolo m-am izbit de un dor neîmplinit, al celui care avea totul şi chiar mai mult decât îi era necesar pentru a trăi în această lume...; „avea multe avuţii” (Lc 18, 22) completează Evanghelia! El împlinea poruncile lui Dumnezeu şi, totuşi, trăia dorul, nu îşi mai găsea liniştea. Din dor, L-a căutat pe Hristos, L-a găsit și L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moşteni Împărăţia veşnică, la care suntem chemaţi cu toţii! Însă, dorul nu şi-a găsit alin, pentru că inima lui nu a putut să se dezlipească de cele pământeşti. Deși, ne spune Evanghelia, dorul tânărului era foarte concret, pentru că Iisus Hristos I-a răspuns: „du-te, vinde-ţi averile... şi vino de‑Mi urmează Mie” (Lc 18, 21). I-a simţit dorul, dorinţa, năzuinţa, chiar înţelegerea. Dacă nu înţelegea ce i-a răspuns Hristos, prin chemarea la desăvârşire, nu se întrista! De ce s-a întristat? Pentru că a înţeles, dar bogăţia îl copleşea şi nu îl lăsa să se ridice la înălţime! Împlinirea poruncilor i-a luminat mintea şi a înţeles că trebuie mai mult, că sufletul doreşte mai mult, că este chemat la mai mult, că Dumnezeu vrea mai mult de la el; de aceea a pus întrebarea: ce să fac? Şi-a dat seama că trebuie să facă mai mult, nu mai era mulţumit cu împlinirea poruncilor, ştiind că nu este suficient!
Dorul se zămislește odată cu fiecare dintre noi, de la Adam încoace, de la Adam, cel ce L-a pierdut pe Dumnezeu și a pierdut Împărăția Lui! Odată cu păcatul strămoşesc, moştenim şi dorul! Se spune că numai în limba română există cuvântul dor şi se exprimă ca atare! Iar, Sfânta Scriptura se încheie astfel, cu dorul: „Vino, Doamne Iisuse!” (Ap 2, 20).
Nu am venit să vă spun lucruri extraordinare, pentru că ele nu sunt extraordinare! Am venit să vă spun lucruri dumnezeieşti; de-aceea nu sunt extraordinare, pentru că ele sunt fireşti! Părintele Rafail Noica ne spune că ortodoxia este însăși firea noastră, iar firea noastră este ortodoxia! Omul este ortodox prin naştere, ontologic, prin firea lui! A fi ortodox înseamnă a fi hristofor! Ce înseamnă a fi hristofor! Înseamnă a fi ceea ce ai devenit la Botez: „Câţi în Hristos v’aţi botezat, în Hristos v’aţi îmbrăcat”(Ga 3, 27), adică Însuşi Hristos, fără să ne confundăm! Şi-atunci, a vorbi despre Dumnezeu, despre lucrurile dumnezeieşti, este foarte firesc!
Noi, ne diferenţiem de celelalte vieţuitoare ale pământului prin trei calităţi: raţiune, voinţă şi sentiment, prin care ne asemănăm cu Dumnezeu, acesta fiind de fapt şi scopul, lăsat încă din momentul în care Dumnezeu ne-a creat ca oameni pe pământ, de a deveni dumnezei prin har. Sfânta Scriptură ne poruncește: „Aşadar, dacă e vreun îndemn în Hristos, dacă e vreo mângâiere a iubirii, dacă e vreo împărtăşire a Duhului, dacă e vreun dor şi vreo îndurare, împliniţi-mi bucuria de a gândi la fel, de a avea aceeaşi iubire, un singur suflet, aceeaşi cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci’ntru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el însuşi. Nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora. Aveţi în voi gândirea aceasta, care era şi în Hristos Iisus:...!” (Flp 2, 1-5).
Mintea o avem, aşadar, pentru a înţelege lucrarea divină, dar omul are puterea de a iubi, sentiment care copleşeşte raţiunea şi voinţa. Dacă reuşeşti să răspunzi iubirii lui Dumnezeu, voinţa se pune în lucrare şi lucrezi voia lui Dumnezeu nu a ta! Precum spunea Părintele Rafail Noica: în călugărie, atunci când îţi încredinţezi voia ta proprie stareţului sau celui care conduce, îţi dai seama, ascultare făcând, că, în realitate, ajungi să îţi faci voia ta proprie, adică exact ceea ce ţi-ai dorit și îți este propriu! Mintea nu poate decât să se cufunde în înţelepciunea divină!
Toate acestea le dobândim prin dor! Dumnezeu bagă de seamă la dorul nostru şi ni-l împlinește, după măsura puterilor noastre! Dorul este cel care va grăbi sfârşitul lumii, prin încheierea din Apocalipsă: „Vino, Doamne Iisuse!” (Ap 2, 20). Iar, în Rugăciunea domnească, „vină împărăţia Ta!” (Mt 6, 10) înseamnă dorul de o împărăţie pe care nu o ai, dar care poate fi și este a ta! Rămâneţi cu dorul, împlinindu-l pe măsura puterilor voastre. Doriţi cu dor mai mare și mai mult, pentru că numai aşa reuşiți să trăiți în Dumnezeu! Avem nevoie de un Dumnezeu, care ne împlineşte, ne face să trăim şi nu oricum, ci, adevărat! Amin.
[1] Conferință susținută la Cercul Militar Brașov, la invitația ASCOR, Brașov, 2005.