nikolai.ro

Părintele Vasile – statornic ca veşnicia:

Părintele Vasile – statornic ca veşnicia[1]

Nu doresc în nici un fel să‑mi atribui vreun merit, vreun drept sau vreo calitate, în ceea ce‑l priveşte pe Preasfinţitul Părinte Vasile (Flueraş) Someşanul, însă cred că sunt printre puţinii pe care i‑a lăsat să‑l cunoască în profunzime şi cu adevărat. Această şansă am gestionat‑o diferit, în funcţie de vârsta mea duhovnicească, dar şi de cea a anilor, care s‑au adăugat până la cărunteţe. Oricum, îi mulţumesc pentru acest nepreţuit dar, de a mă fi lăsat liber, în lumea sa interioară!

Părintele Vasile este statornic ca veşnicia, acelaşi ieri, azi şi în veci!

L‑am cunoscut la începutul anilor `90, la îndemnul unor tineri slujitori ai altarului, părintele Ionel Pop şi regretatul părinte Teofil Ternoveanu, din oraşul Bălan, jud. Harghita, care m‑au povăţuit cândva: „Dacă te duci la seminar, să te spovedeşti la părintele Flueraş!” Aşadar, i‑am ascultat şi, astfel, m‑am pomenit a fi unul dintre nenumăraţii lui fii duhovniceşti. În acele vremuri, condiţiile de şcolarizare au impus Seminarului Teologic din Cluj‑Napoca ca unele clase să aibă program de după‑masa, noii veniţi, printre care mă număram, fiind obligaţi să frecventeze cursurile de la amiază până spre seară. Încă o caracteristică a perioadei post‑revoluţionare a fost prezenţa seminariştilor externi, adică a celor care locuiau în gazdă. În felul acesta, locuind în Mănăştur, în fiecare dimineaţă eu participam la Sfânta Liturghie, la Biserica Parohiei „Calvaria”, unde slujea „părintele Flueraş”. Chiar dacă nu era „de rând”, părintele Vasile nu lipsea de la Sfânta Liturghie: în acelaşi loc, în stânga altarului; acelaşi zâmbet; aceeaşi bunăvoinţă; aceeaşi răbdare; aceeaşi atitudine; aceeaşi blândeţe; aceeaşi generozitate... acelaşi şi mereu – părintele Flueraş! Oamenii îl căutau în şiruri; solicitările pentru servicii particulare erau nenumărate; generaţii întregi erau botezate, cununate şi înmormântate de el; generaţie după generaţie de teologi erau duhovniciţi de sfinţia sa; săracii erau miluiţi „fără milă”; biblioteci întregi erau dăruite, la fel ca dulciuri, bani şi, întotdeauna, un cuvânt blând! Și cred că nu m‑aş putea opri...

Dar să mă opresc la acest moment al tipăririi cuvântărilor sale, într‑un fel fără binecuvântarea Preasfinţitului. Să ne ierte, predicile au fost publice, aşadar tipărirea lor e o consecinţă firească! Spre ştiinţa tuturor, Preasfinţitul Părinte Vasile are scrise aceste predici, încă de la începutul preoţiei sale. Îmi amintesc cu duioşie de caietele roşii cu cotor negru şi de agendele verzi, unde erau construite sistematic, pentru fiecare duminică şi sărbătoare, predicile şi cuvântările sale. Totul ordonat, curat şi bine întemeiat teologic! Însă, ca orice cuvânt rostit într‑o anumită împrejurare, cu un anumit auditoriu şi având o anumită stare sufletească, predicile sale au un specific, surprins de ascultători şi, bineînţeles, de cei care le‑au transcris şi editat, cu dragoste şi recunoştinţă. Statornicia în credinţă, în sentimente, în nădejde, în blândeţe, în dărnicie şi cuminţenia care îl caracterizează sunt prezente şi în cuvântările sale. Repetările insistente, emoţiile, timiditatea, compasiunea, simpatia, filiaţia şi paternitatea sunt câteva dintre caracteristicile oratorului. Dar, dincolo de îmbrăcămintea cuvântului, stă profunzimea unei cunoaşteri şi a unei trăiri teologice de excepţie. Părintele Vasile ajunge la inima tuturor ascultătorilor, deoarece, pe lângă cuvântul în sine, chipul, vocea, gestul şi privirea conving pe deplin.

Trebuie să mă opresc, deşi inima mă îndeamnă altfel! Adaug doar adeziunea fermă la publicarea acestei lucrări, cu „consecinţele” de rigoare, felicitându‑i pe cei care au ostenit la realizarea ei şi spunându‑le că şi „dojana” părintelui Vasile este o favoare!