Rugăciunea – suiș
spre Împărăție...!^[1]

„Doi oameni s’au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş.

Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu‑Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.

Iar vameşul, departe stând, nici ochii nu voia să şi‑i ridice spre cer, ci‑şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Vă spun Eu vouă: Acesta s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

(Luca 18, 10‑14)

În primul rând, ne‑a adunat astăzi, în această sfântă zi şi în această frumoasă biserică, iubirea care o datorăm lui Dumnezeu; și în al doilea rând, iubirea pe care o datorăm aproapelui nostru.

Iubirea care o datorăm lui Dumnezeu se desăvârşeşte în rugăciune şi mai ales în Sfânta Liturghie, care este cea mai importantă rugăciune a Bisericii și în care noi, credincioşii, reuşim să ne unim cu Dumnezeu. Pentru că iubirea are această menire, de a aduce mai aproape persoana pe care o iubeşti şi de a te uni cu ea. Iubirea are aceste două caracteristici foarte importante: să aduci persoana iubită cât mai aproape şi să te uneşti cu ea! În ce Îl priveşte pe Dumnezeu, Sfânta Liturghie aceasta reuşeşte să facă, să‑L aducă pe Dumnezeu mai aproape de noi şi să ne unim cu El în Taina Trupului şi a Sângelui, adică în Taina Sfintei Împărtăşanii.

Rugăciunea comună, de asemenea, este expresia iubirii pe care o datorăm lui Dumnezeu şi pe care El o răsfrânge la nesfârşit asupra noastră. Ea trebuie să se regăsească şi în ceea ce ne priveşte, în relaţiile interumane şi, mai ales, în comunitatea creştină sau, cum zicem noi, comunitatea euharistică, care sunteţi dumneavoastră, credincioşii care formaţi această parohie, dimpreună cu părintele duhovnicesc. Astăzi cu plus de măsură, pentru că, comunitatea dumneavoastră a avut o şansă mare, şi o are încă pe mai departe, anume aceea de a naşte un om pentru Biserică, pe părintele Grigorie, fratele nostru şi împreună‑slujitor cu noi, faţă de care toţi cei pe care îi vedeţi, slujitori ai sfântului altar, îi purtăm o deosebită dragoste şi preţuire, atât în ceea ce mă priveşte personal, cât şi pe părintele Sosipatru din Grecia, pe care îl vedeţi adesea în parohia dumneavoastră şi, nu mai puţin, pe părintele Ciprian şi părintele Ioan; de asemenea, pe părintele Daniel şi cei care astăzi au cântat la strana bisericii, fratele Ionuţ şi fratele Laurian.

Deci iubirea ne‑a adus astăzi aici şi ea a trecut dincolo de sferele acestei lumi, pentru că am făcut un parastas spre pomenirea bunicii Ana a părintelui Grigorie şi pentru ceilalţi pentru care s‑a rânduit, şi aceasta înseamnă că dragostea noastră transcende, a depăşit limitele acestei lumi, în relaţie cu aproapele nostru şi cu cei dragi ai noştri. De aceea, rugăciunea pentru cei morţi, izvorâtă din dragoste, este plăcută lui Dumnezeu şi cerută insistent de Biserică, la răspântiile cuvenite pe care noi le cunoaştem atât de bine!

Astăzi ne aflăm în Duminica vameşului şi a fariseului şi mă gândesc să vă spun câteva cuvinte, tot despre rugăciune. N‑am să insist atât de mult pe calitatea vameşului, păcătos dar smerit, şi nici pe calitatea fariseului, care într‑adevăr era virtuos, păzea legea şi săvârșea fapte bune, dar era mândru şi făţarnic, umilindu‑i pe ceilalţi, pentru că se compara cu ei; la Dumnezeu se raporta cu mulţumire de sine şi la cel de lângă el cu dispreţ!

Evanghelia aşa începe: „Doi oameni s’au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş”. Deci rugăciunea presupune trei lucruri foarte importante pentru devenirea noastră duhovnicească.

Primul este efortul pe care trebuie să îl facă omul atunci când îşi doreşte să se roage lui Dumnezeu. În evanghelia de astăzi, acest efort îl regăsim în cuvântul „s‑au suit”, au urcat, s‑au nevoit, s‑au jertfit. Acestea sunt expresii ale suişului duhovnicesc care presupune o rugăciune bineprimită şi plăcută lui Dumnezeu. În general, bisericile au fost construite pe înălţimi, pentru că rugăciunea comună, dar şi rugăciunea personală, presupune efortul duhovnicesc de a te urca...! Dacă vrem să aflăm exact ce presupune efortul urcușului, ar trebui să vorbim despre locul Templului de la Ierusalim, de pe muntele Moria, unde s‑a cerut și s‑a adus cea mai înaltă jertfă pe care o putea aduce un om: jertfa lui Avraam, care prefigura jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ştiţi prea bine ce i s‑a cerut lui Avraam de către Dumnezeu, ca să îşi dovedească dragostea: să îl jertfească pe unicul său fiu....!

Deci, rugăciunea, în primul rând, presupune jertfă, nevoinţă, efort; în contradicţie cu ceea ce, în ultima vreme, impunem atât slujitorilor Bisericii, Bisericii, cât şi nouă înşine, să ne fie cât mai comod, ceea ce înseamnă că viaţa noastră duhovnicească şi rugăciunea este în scădere şi sub semnul întrebării...?!

Adevăratul sens al urcușului duhovnicesc ni‑l descoperă Simbolul de credință: „și S‑a suit la ceruri și șade de‑a dreapta Tatălui.”!

Al doilea lucru pe care îl presupune rugăciunea este templul, adică biserica, casa lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu, pe care a zidit‑o Solomon și despre care vorbeşte Vechiul Testament, unde sunt ochii şi inima lui Dumnezeu. Deci, în templul Legii vechi, unde erau ochii și inima lui Dumnezeu, era, prin excelenţă, locul de rugăciune al poporului evreu; unde Dumnezeu le vedea şi simţea necazul. În ceea ce ne priveşte pe noi, creştinii, oamenii Noului Testament, nu avem numai ochii lui Dumnezeu şi inima Lui, ci pe El întreg, Trup şi Sânge, în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De altfel, Biserica se şi numeşte: Trupul lui Hristos şi noi fiecare, mădulare în parte. Părintele Dumitru Stăniloae spune o expresie teologică, înaltă şi savantă, dar foarte frumoasă şi cu un conţinut duhovnicesc aparte: „Biserica este prelungirea umanităţii îndumnezeite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Adică noi, fiecare, suntem prelungirea umanităţii Mântuitorului Hristos, fiecare, în parte, suntem mădulare din Trupul Domnului. De aceea, trebuie să fim conştienţi şi responsabili de faptul că prezenţa la biserică în fiecare duminică este obligatorie și condiție ca Trupul Domnului să nu fie sfâşiat. Atunci când lipseşte o persoană de la biserică, lipseşte ceva din Trupul lui Hristos. Pentru aceasta, să vă puneţi problema, şi mai ales cei care nu sunt prezenţi în biserică, că Trupul lui Iisus Hristos este împărţit şi sfâşiat de cei care nu vin duminica la biserică!

Şi al treilea lucru, legat de rugăciune, este starea duhovnicească în care ne găsim şi cuvintele pe care le rostim. Starea duhovnicească o exprimă foarte bine cei doi, vameşul şi fariseul din evanghelia care s‑a citit astăzi la Sfânta Liturghie. Şi de la unul şi de la celălalt, avem ce învăţa; şi de la unul şi de la celălalt trebuie să luăm ce au avut mai bun şi să fim atenţi la ceea ce era rău şi neplăcut lui Dumnezeu.

Ce era bun? Cum trebuie să fie starea noastră duhovnicească? Starea noastră duhovnicească presupune faptele fariseului, împlinirea legii, a poruncilor; presupune milostenia, împlinirea tuturor datoriilor faţă de Biserică şi faţă de aproapele nostru. Şi în acelaşi timp, starea duhovnicească presupune rugăciunea şi cuvintele pe care le‑a folosit vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

La ceea ce trebuie să luăm aminte – şi să nu fie pentru nici unul dintre noi – sunt păcatele vameşului şi, în acelaşi timp, rugăciunea fariseului care n‑a plăcut lui Dumnezeu şi pentru care Mântuitorul conchide şi spune că vameşul s‑a întors mai îndreptat la casa lui. În realitate, rugăciunea vameşului este rugăciunea cu care se liniştesc călugării şi pe care o cunoaşteţi şi dumneavoastră; din ce în ce mai mult creştinii noştri se străduiesc să o rostească şi să şi‑o însuşească: rugăciunea lui Iisus sau a inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”.

Dacă ar fi ca doar această rugăciune să vă rămână ca şi învăţătură duhovnicească de la Sfânta Liturghie de astăzi, ar fi de ajuns. Dar mai mult decât această rugăciune, să nu vă lăsaţi ispitiţi de comoditate, și nici chiar de neputinţă. Să nu vă lăsaţi ispitiţi de comoditate și nici măcar de neputinţă...! Să căutaţi urcuşul duhovnicesc care presupune efort și nevoinţă; să cercetaţi biserica; să luaţi aminte la faptul că ori de câte ori nu sunteţi prezenţi la biserică, duminica, rupeţi din Trupul Domnului nostru Iisus Hristos; și să vă desăvârşiţi rugăciunea, printr‑o stare duhovnicească înaltă şi rugăciune curată...! Amin!

^[1] Predică rostită în Duminica a 33‑a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului; Începutul Triodului), în Parohia Ceanu Mare, jud. Cluj, 24.02.2013.