Sfinţii Cuvioşi Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul[1]

Astăzi, am prăznuit doi Sfinţi Cuvioşi: Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul!

Pavel Tebeul este socotit primul pustnic creştin, cunoscut cu numele. El a trăit la începutul secolului al III-lea. Deoarece a trăit foarte mult, o sută treisprezece ani, a depăşit secolul al III-lea şi a intrat în secolul al IV-lea, astfel încât l-a cunoscut pe Sfântul Antonie cel Mare, pe care îl vom prăznui peste două zile şi despre care, sigur, cei mai mulţi aţi auzit. I se spune Pavel Tebeul, pentru că s-a născut în Egipt, în Tebaida de Sus, dar şi pentru faptul că tot în pustia Tebaidei s-a nevoit, de la vârsta de douăzeci de ani până la o sută treisprezece ani! A fost fiul unor părinţi bogaţi, dar cumnatul lui, care îşi dorea întreaga avere părintească, l-a pârât celor care conduceau destinele lumii de atunci ca fiind creştin; or, în vremea aceea, până în secolul al IV-lea, creştinii au fost prigoniţi şi ucişi. Însă, tânărul Pavel i-a luat-o înainte şi s-a retras în pustie, unde a trăit până la adânci bătrâneți, hrănindu-se cu ceea ce se putea găsi în pustie. A fost cunoscut, spre sfârşitul vieţii, de Sfântul Antonie cel Mare, care l-a şi găsit, adormit întru Domnul, stând în genunchi, cu mâinile înălţate la rugăciune.

Învăţătura, care s-ar putea desprinde din viaţa acestui sfânt cuvios, este că, atunci când fraţii noştri după trup râvnesc la avutul nostru, şi nu numai fraţii noştri după trup, ci și apropiaţii noştri, trebuie să luăm aminte la vieţile sfinţilor şi să ne desprindem inima de bogăţia pământească, să renunţăm la ea! Se știe că tribunalele sunt pline de procese între fraţi sau chiar între părinţi şi copii, cauzate de o avere pământească, trecătoare, pe care o lăsăm aici şi de care se bucură alţii!

Al doilea sfânt este Ioan Colibaşul. Numele lui vine de la faptul că s-a nevoit, aproape întreaga viaţă, într-o colibă. Şi el a plecat de tânăr, dar, de această dată, în mânăstire, nu în pustie, pentru că viaţa monahală, în secolul al V-lea, când a trăit el, era deja foarte bine organizată. Avea părinţi bogaţi, le cunoaştem şi numele, Eutropie şi Teodora. S-a născut în Constantinopol, capitala Imperiului Roman de atunci. Tatăl său era dregător la curtea împărătească, astfel încât l-a dat să înveţe la cele mai înalte şcoli. În şcoală, l-a cunoscut pe unul dintre călugării mânăstirii achimiţilor sau neadormiţilor. Aţi auzit de această mănăstire, la sfârşitul anului, în decembrie, când îl pomenim pe unul dintre stareţii ei, Cuviosul Marcel. A fost impresionat de prezenţa acestui călugăr şi s-a interesat ce înseamnă viaţa monahală, de cum se trăiește ea, şi s-a apropiat, din ce în ce mai mult, de Dumnezeu, de Biserica Lui şi de viaţa monahală. Părinţii lui, văzând această dragoste, i-au dăruit o mică Evanghelie, ferecată în aur, pentru că erau bogaţi, ca să o poarte pretutindeni şi să se adape direct de la izvorul credinţei, din cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu i-a fost suficientă această mângâiere şi a plecat, fără ştirea părinţilor, la mânăstire. Acolo, s-a nevoit ani îndelungaţi, dar, după o vreme, diavolul, care urăşte pe cei ce se nevoiesc și pe tot omul, dar mai ales pe cei care se străduiesc mai mult, i-a pus în inimă dorul de părinţi şi nu a reuşit să biruiască această ispită. În cele din urmă, i-a mărturisit-o stareţului şi, la insistenţe, i-a dat binecuvântare să plece la casa părintească. Dar în ce fel? Să nu se descopere niciodată că este fiul părinţilor lui. Să îşi facă o colibă aproape de casa părintească, unde să trăiască, ca un cerşetor, în zdrenţe. Astfel, a ajuns lângă casa părintească, şi-a făcut o colibă și a trăit, până la sfârşitul vieţii sale, în zdrenţe, ca un cerşetor. El i-a văzut pe părinţii lui trecând adesea, dar ei l-au ignorat; a trăit din mila slugilor părinţilor lui, ca un cerşetor. La sfârşitul vieţii şi-a chemat mama, i-a arătat mica Evanghelie ferecată în aur, pe care i-a dăruit-o, în tinereţea lui, şi i-a mărturisit cine este, apoi şi-a dat duhul, spre durerea şi bucuria părinţilor, care nu l-au cunoscut, nu l-au recunoscut. A fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în coliba lui, iar, după aceasta, părinţii, fiind bogaţi, au construit o biserică în cinstea lui Dumnezeu, peste mormântul fiului lor, Sfântul Ioan Colibaşul.

Şi de-aici putem învăţa un lucru: vedeţi că dorul de părinţi este şi rămâne în mintea şi în inima celor care pleacă la mânăstire şi care, s-ar zice, se leapădă şi de părinţi şi de fraţi şi de toate. Totuşi, acest dor trebuie controlat şi, dacă există, trebuie gestionat în raport cu duhovnicul sau stareţul, care trebuie să te îndrume şi să îţi arate cum trebuie să te raportezi la părinţii tăi după trup, astfel încât să nu îţi pierzi nevoinţa sau starea monahală în care te găseşti. Îmi aduc aminte, tot dintr-o carte, cândva, vorbindu-se despre un călugăr, care a auzit că i-a murit tatăl, iar mama a rămas singură. În cele din urmă, la insistenţe, a primit de la stareţ binecuvântare să plece să îşi îngrijească mama. Pe drum, s-a întâlnit cu un înger şi s-au întrebat unul pe celălalt ce fac, nu ştia că este un înger, bineînţeles. El i-a spus că merge acasă, să îşi îngrijească mama şi celălalt i-a spus: „Eu sunt îngerul, pe care Dumnezeu i l-a trimis special mamei tale, atunci când a rămas văduvă, ca să fie îngrijită, dar nu mai este necesar dacă tu mergi acolo, și eu trebuie să mă întorc la casa mea!”. Deci, iată că Dumnezeu poartă de grijă, iar acest dor, aşa cum spuneam, trebuie gestionat duhovniceşte. Ascultam un părinte de-al nostru, că, atunci când îi este dor de cineva, îl pomeneşte la rugăciune şi îi trece dorul. Iată o soluţie! Mitropolitul Bartolomeu o tratează literar, zicând: „Când brațele mele nu pot ajunge la cei mie dragi, întotdeauna îi voi îmbrățișa printr-o rugăciune...”!

Acestea fiind zise, încă un îndemn: să citiţi Patericul egiptean, unde veţi afla foarte multe amănunte din viaţa cuvioşilor părinţi, care au trăit în pustie, în primele veacuri creştine. Viaţa lor, nevoinţa lor, sfaturile lor şi toate laolaltă sunt de mare folos duhovnicesc, pentru că ne ajută în nevoinţa şi în străduinţa noastră de zi cu zi. Pe lângă rugăciune, suntem datori să citim Sfintele Scripturi şi cărţile duhovniceşti, care ne dau un plus, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească şi reuşim mai mult.

Să ne ajute bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul! Amin!

^[1] Cuvânt la pomenirea Sfinţiilor Cuvioşi Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul, Catedrala Mitropolitană, Cluj-Napoca, jud. Cluj, 15 ianuarie 2014.