Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan[1]

Cuvântul părintelui nostru Teofil, din această binecuvântată zi, a fost pe cât de emoţionant, pe atât de bine întemeiat duhovniceşte şi nu ar fi de folos să adăugăm, dar, din pricina faptului că ne-a provocat, vom da ascultare şi vom încerca să vă punem la suflet câteva cuvinte.

Bucuria este deplină, într-adevăr, pentru că suntem din nou dimpreună, faţă către faţă, aşa cum îşi doreau Apostolii, în Biserica primară, de a fi împreună cu credincioşii, care se înmulţeau pe zi ce trecea şi pe care îi vedeau din ce în ce mai rar, pentru că pământul era întins şi cuvântul lui Dumnezeu trebuia răspândit; „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini”...! (Mt 9, 37) De atunci și de aceea au început să trimită epistole, ceea ce a devenit o mare binecuvântare pentru noi, pentru că le avem, astăzi, scrise şi ne călăuzim duhovniceşte, pentru că le găsim în Scriptură şi suntem datori să citim paginile Sfintei Scripturi. Citirea cărţilor sfinte şi, în special, a Sfintei Scripturi dinamizează viaţa duhovnicească, o întreţine şi o dinamizează.

Ne bucurăm că suntem, dimpreună cu părinţii dumneavoastră duhovniceşti, slujitori ai acestui sfânt altar şi că suntem prezenţi la un eveniment major din viaţa unei comunităţi, atunci când părintele duhovnicesc care îşi încheie mandatul, predă ştafeta celui care este rânduit să îi urmeze. Cu siguranţă, este şi unul care creează anumite probleme, dar ele trebuie rezolvate în duhul Bisericii, respectiv al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe El să-L întrebăm întotdeauna, atunci când vrem să spunem ceva, poate mai puțin gândit, care poate că nu este pe placul lui Dumnezeu şi nici în duhul Bisericii!

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, pe care îl prăznuim astăzi, şi-a sfinţit viaţa în trei dimensiuni, pe care aş vrea să le enumer şi să le dezvolt foarte, foarte pe scurt şi în care ar trebui să ne regăsim, deoarece suntem creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi. Viaţa noastră trebuie să fie trăită, aşa cum ziceam, în duhul Bisericii, iar Biserica înseamnă sfinţii, înseamnă credincioşii, vii şi morţi, cum spunea părintele Teofil. Aşadar, trebuie să ne trăim viaţa aşa cum au trăit-o sfinţii, aşa cum au trăit-o înaintaşii noştri, moşii şi strămoşii noştri, care ne-au lăsat moştenire nu numai această biserică, care este un bun de patrimoniu (Patrimoniul UNESCO!); ne-au lăsat credinţa, care este mai importantă decât această biserică, certificată de foruri înalte, pe care nu le interesează foarte mult credinţa, ci mai mult arta. Or, pe Dumnezeu îl interesează mai mult credinţa decât arta! Vedeţi ce diferenţă şi în ce fel au răsturnat oamenii lucrurile, ierarhia valorilor?

Prima dimensiune în care şi-a trăit viaţa Sfântul Ştefan este apostolatul. Aşa îl numim şi este prima denumire, pe care o regăsim în calendar, legat de numele Sfântului Ştefan. A fost chemat la această lucrare de Însuşi Domnul Iisus Hristos. La un moment dat, Iisus Hristos le spune ucenicilor: „Nu voi M’aţi ales pe Mine, ci Eu v’am ales pe voi” (In 15, 16). În ceea ce priveşte apostolatul sacramental, al preoţiei sacerdotale, într-adevăr, acest cuvânt al Mântuitorului Hristos se împlineşte pe deplin. La slujirea apostolatului, respectiv a preoţiei, trebuie să existe o chemare din partea lui Dumnezeu, pe care să o simtă cel în cauză. Vedeţi dumneavoastră că nu oricine poate să fie preot şi nu oricine trebuie să fie preot. În vechime, în Biserica primară, preoţii şi episcopii erau aleşi de către popor. Poporul era cel care îşi dădea seama că oamenii respectivi sunt aleşi de Dumnezeu. De acolo avem, încă până astăzi, în Biserica noastră, momentul în care cel ce devine preot este arătat credincioşilor şi aprobat de ei, prin cuvântul şi prin strigarea „Vrednic este!” În fapt, episcopul, atunci când hirotoneşte un nou slujitor al sfântului altar, întreabă credincioşii: „Vrednic este?” Şi credincioşii răspund: „Vrednic este!” Ceea ce înseamnă că, în Biserica primară, credincioşii erau cei ce recomandau pentru hirotonie, pentru slujirea preoţească, respectiv pentru apostolat, şi acest lucru este foarte, foarte important. Este adevărat că, astăzi, sunt întrebaţi credincioşii doar în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, când se face hirotonia unui slujitor, dar episcopul este responsabil pe deplin pentru alegerea pe care o face şi credincioşii confirmă această alegere, mărturisind că sunt de acord, sperând că, într-adevăr, cel ales este vrednic pentru slujirea Sfântului altar. Aşadar, o parte, să zicem, mai puţin însemnată numeric, este chemată la această dimensiune a apostolatului, a celor care devin slujitori ai sfântului altar. Dar, în virtutea preoţiei universale, cu toţii, cei care suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi, deci toţi creştinii suntem chemaţi la apostolat, la a-L mărturisi pe Domnul Hristos, prin viaţa noastră, prin cuvântul nostru şi prin moştenirea spirituală de la înaintași, pe care trebuie să o lăsăm, intactă, urmaşilor urmaşilor noştri. Şi cea mai importantă moştenire este credinţa cea adevărată în Dumnezeu!

A doua dimensiune în care şi-a trăit viaţa Sfântul Ştefan este cea a mărturisirii, încununată cu mucenicia. Sfântul Ştefan a fost cel ce L-a mărturisit pe Dumnezeu! Aţi auzit, astăzi, citindu-se, din Apostol, un cuvânt, de fapt mărturisirea de credinţă a Sfântului Ştefan, foarte comprimată, foarte profundă, care a deschis Cerul și i-a luminat faţa şi L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Aceasta este credinţa cea adevărată, cea mărturisită de Sfântul Ştefan, Întâiul Mucenic, pe care a mărturisit-o cu preţul vieţii! Or, dacă ar fi să vorbim de înaintaşii noştri, vă aduceam aminte, în anul trecut, tot la această sărbătoare şi zi, din faţa acestui sfânt altar, că strămoşii noştri au fost obligaţi, acum trei sute de ani, să împărtăşească o credinţă străină de neam şi o credinţă strâmbă. Or, istoria a corectat acest lucru şi, dacă l-a corectat, este o şansă pentru noi! Şi-atunci, noi trebuie să trecem dincolo de acest moment şi să vedem că, într-adevăr, credinţa noastră strămoşească este cea pe care o mărturisim în Simbolul de credinţă, în Crez, şi că se află intactă şi nealterată în Biserica noastră Ortodoxă. Dacă trebuie, să o apărăm cu preţul vieţii! Pentru că, generalul Bukow, în anii 1760-1761, când a venit în Ardeal şi a văzut că ortodocşii nu au trecut la catolicism, a dărâmat peste trei sute de biserici şi mânăstiri, la multe dintre ele dându-le foc, cu tot cu credincioşii care se aflau înlăuntru, apărându-şi biserica, credinţa şi neamul. Aşadar, iată în ce dimensiune a trăit Sfântul Ştefan şi ce vrea el să ne transmită, până astăzi, în ceea ce ne priveşte, în ceea ce priveşte credinţa noastră, pe care am moştenit-o de la strămoşii noştri!

A treia dimensiune este cea a diaconiei Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan! Diaconia înseamnă slujirea aproapelui, slujirea semenului aflat în dificultate, filantropia. Această slujire, de care a fost învrednicit Sfântul Ştefan, i-a fost conferită de Biserică şi, respectiv, de Sfinţii Apostoli, care şi-au dat seama, la un moment dat, că, înmulţindu-se creştinii şi apărând foarte multe probleme sociale în rândul lor, trebuiau să se împartă între slujirea apostolească şi cea diaconală. Și-au dat seama că nu este bine, au şi mărturisit acest lucru şi găsiţi în Faptele Apostolilor această concluzie. Și-au dat seama că este mai important să Îl slujeşti pe Dumnezeu, să Îl mărturiseşti, să lucrezi la mântuirea şi sfinţirea omului, decât să rezolvi probleme sociale! Nu că sunt de neglijat problemele sociale, şi s-a văzut că s-au gândit şi la acest lucru, instituind treapta diaconiei și alegând, pentru această slujire, şapte bărbaţi cu frică de Dumnezeu şi cu aplecare spre suferinţa celorlalţi. Primul ales a fost Sfântul Ştefan! Deci, din Biserică, face parte şi această slujire, dar aş vrea să vă pun la suflet următorul lucru. Deşi stăpânii acestei lumi încearcă să reducă rostul Bisericii la un nivel social, filantropic, dacă vreţi, diaconal, Biserica nu are voie și nu poate să se reducă doar la această dimensiune! Biserica trebuie să se îngrijească şi de văduve, şi de orfani, şi de bolnavi, dar însuşirea ei şi a slujitorilor ei, cea dintâi şi cea mai importantă, este sfinţirea credincioşilor, în vederea mântuirii lor!, fără să neglijeze categoriile sociale, care au nevoie de ajutorul ei; dimpotrivă! Să le susţină şi, dacă se poate, să le păstreze în mijlocul comunităţii. Este foarte important, de pildă, pentru Biserică, pe lângă slujirea ei de a sfinţi credincioşii, care este cea mai importantă, să îi înveţe pe credincioşi să îşi păstreze bătrânii în satele lor, în comunitatea din care ei se trag, să nu îi trimită la case special amenajate. Este foarte important să îşi păstreze copiii orfani în comunitatea lor, să nu îi trimită la case de copii, pentru că noi ştim prea bine ce se întâmplă acolo! Orice caz social trebuie să rămână în mijlocul comunităţii, iar comunitatea să se responsabilizeze şi să îi ajute, nicidecum să îi excludă! Vedeţi, aşa cum spuneam la început, cum s-au răsturnat lucrurile şi oamenii au schimbat firescul în nefiresc şi voia lui Dumnezeu în voia celui rău, care ştie să ne păcălească, crezând că noi Îl slujim pe Dumnezeu, atunci când facem cămine de bătrâni, când facem case de copii sau locuri unde trebuie să-iadunăm pe cei care au defecte fizice sau psihice...!? Aceasta este o foarte mare greşeală! Să ştiţi dumneavoastră că, în cele din urmă, oamenii de ştiinţă şi ultimele studii legate de cazurile sociale şi de oamenii defavorizaţi spun exact ceea ce vă spun eu, astăzi, că bătrânii, orfanii şi bolnavii trebuie reintegraţi în comunitate, în familie, nicidecum excluşi!

Aşadar, iată a treia dimensiune trăită de Sfântul Ştefan, pe care noi, astăzi, îl prăznuim, care a avut mandat din partea Bisericii şi a Sfinţilor Apostoli de a-l sluji pe cel sărman, în special pe văduve, pentru că văduvele care proveneau dintre iudeii greci, eleni, zice Sfânta Scriptură, erau trecute cu vederea, iar Sfântul Ştefan era unul dintre iudeii născuţi, probabil, sau crescuţi în Grecia!

Iubiţi credincioşi, să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte!, aşa cum rostim la Sfânta Liturghie, înainte de cel mai important moment al ei, acela de prefacere a darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Să învăţăm din viaţa Sfântului Apostol, Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan că trebuie să Îl propovăduim pe Dumnezeu prin viaţa noastră, cu timp şi fără timp, că trebuie să ne mărturisim credinţa şi să o păstrăm cu preţul vieţii şi că trebuie să avem grijă şi de cel sărman şi orfan, şi de bătrâni, şi de văduve! Dar, să nu uităm că rostul Bisericii şi rostul nostru, al tuturor, este, mai întâi, de a ne sfinţi viaţa, în vederea mântuirii şi a dobândirii Împărăţiei Cerurilor, unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Amin!

^[1] Predică la sărbătoarea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, Parohia „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, Deseşti, jud. Maramureş, 27 decembrie 2013.