Sfinţii Mărturisitori Ardeleni^[1]

Dar vă spun: Pe tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului îl va mărturisi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Oricine va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului, va fi iertat; dar cel ce va blasfemia împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat.

Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce să răspundeţi sau ce să spuneţi, că Duhul Sfânt, în chiar ceasul acela, vă va învăţa ce trebuie să spuneţi”.

(Lc 12, 8-12)

Sărbătoarea de astăzi se doreşte a fi o rememorare a unor aspecte istorice, de asemenea, un moment în care trebuie să cugetăm la românism şi, pentru că este o sărbătoare religioasă, trebuie să cugetăm la cele duhovniceşti.

Sărbătoarea de astăzi are, aşadar, conotaţii istorice, naţionale şi, în acelaşi timp, duhovniceşti. Nu numai că se vrea un moment din istoria neamului, dar sărbătoarea de astăzi vrea să reprezinte însuşi Neamul şi, în acelaşi timp, credinţa Neamului, încununată cu jertfa mărturisirii, prin sfinţii pe care îi avem – sfinţii români – şi îndeosebi prin Sfinţii Mărturisitori Ardeleni, pe care îi prăznuim acum. Este vorba de doi călugări, de doi ieromonahi, de doi cuvioşi: Visarion şi Sofronie. Este vorba despre un mirean: mucenicul Oprea. Este vorba despre doi preoţi: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel. Toţi sunt sfinţi români, cu excepţia Sfântului Visarion, care era de neam sârb, dar care s-a identificat cu cauza românească şi ortodoxă, de la începutul secolului al XVIII-lea.

Ei au trăit într-un anume moment din istoria Transilvaniei, când, sub ocupaţie austro-ungară, noi, creştinii ortodocşi şi români, am fost obligaţi să ne unim cu Biserica Romei, printr-un act discutabil, printr-un document, pe care îl puteţi găsi în cărţile de istorie, care, veţi vedea, într-un fel suna în româneşte, într-altul în ungureşte şi latineşte, şi la care semnăturile au fost adăugate.

În acelaşi timp, teroarea care a fost administrată românilor ortodocşi din Transilvania a culminat cu momentul când generalul Adolf von Bukow, trimis de Maria Tereza, în anii 1760-1761, a dărâmat cu tunurile peste trei sute de biserici şi mânăstiri ortodoxe, parte din ele cu tot cu creştini înlăuntrul lor. Sfinţii pe care îi prăznuim astăzi au fost închişi, majoritatea, în închisoarea de la Kufstein, din Austria, şi ei s-au săvârşit cu moarte martirică, mărturisindu-L pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Hristos, mărturisind credinţa cea dreaptă şi, nu mai puţin, identitatea Neamului.

Iată, deci, câteva repere istorice, pe care nu avem dreptul să le uităm, ci dimpotrivă, trebuie să le rememorăm, măcar o dată pe an, în ziua de douăzeci şi unu octombrie! Însă, sunt atât de actuale momentele istorice trăite acum aproximativ trei sute de ani, pentru că, astăzi, se continuă aceeaşi atitudine...! Nu mai suntem sub ocupaţie austro-ungară, ci sub „ocupaţia” Uniunii Europene, care nu vrea altceva decât a vrut Imperiul Austro-Ungar, în ceea ce ne priveşte. Nu se mai dărâmă bisericile cu tunul, dar se doreşte ca Biserica să fie „dezonorată şi pusă la punct” şi, dacă se poate, să tacă, iar dacă nu, să dispară! Să ştiţi că sunt şi astăzi oameni sfinţi, care se luptă pentru credinţa ortodoxă, pentru neamul nostru, până la a-şi jertfi viaţa şi a se dărui total, atât lui Dumnezeu cât şi ţării noastre! Evenimentele petrecute, în ultima vreme, în ţara noastră, respectiv în Transilvania, demonstrează, încă o dată, că este valabil ceea ce vă spun eu acum. Vă dau un singur exemplu: Roşia Montană! Să înţelegeţi că sunt, acolo, forţe dincolo de noi, care, probabil, vor reuşi să facă ceea ce au reuşit străinii, acum trei sute de ani! La Roşia Montană se dărâmă biserici, sunt strămutaţi nu numai viii, ci şi morţii din cimitire şi, aşa cum prea bine ştiţi, riscăm să fim contaminaţi, practic, din punct de vedere ecologic! Dar, dincolo de aspectul ecologic, este vorba, la Roşia Montană, despre identitatea noastră naţională şi identitatea noastră creştină. De asemenea, vreau să vă dau încă un exemplu, doar amintit în treacăt în presa românească: în ceea ce priveşte proprietăţile din Transilvania, riscăm să ajungem, din nou, sub ocupaţie străină, aşa cum am fost o mie de ani, pentru că pământurile nu ne aparţin, deşi le-am răscumpărat de mai multe ori! Aţi auzit spunându-se că se revendică teritorii foarte mari din Transilvania, care au fost, cândva, proprietăţile grofilor, deşi ele au fost răscumpărate! Încă o dată! Nimeni nu spune nimic, se tace, iar Transilvania nu mai este a noastră, când este vorba de proprietate. Trebuie să cunoaştem faptul că Transilvania este a noastră, inclusiv proprietăţile. Grofii au fost români, dar, apărându-şi interesele, s-au maghiarizat, şi-au schimbat numele şi au trecut la catolicism, ca să-şi păstreze proprietăţile pe aceste meleaguri. Am să vă dau şi un alt exemplu, care se potriveşte foarte bine. Gherla, se ştie, a fost oraş armenesc, aşa se şi numea: Armeniopolis. Armenii care au venit în Gherla au fost creştini ortodocşi – este adevărat, necalcedonieni, dar, creştini ortodocşi – care s-au strămutat din Moldova. Ajunşi în Gherla, datorită ocupaţiei austro-ungare, au trecut la catolicism, ca să-şi păstreze proprietăţile. Astfel, avem un caz unic în istoria poporului armean, ortodox: la Gherla, armenii au trecut la catolicism şi, respectiv, s-au maghiarizat, ca să îşi păstreze proprietăţile!

Vă îndemn, îi îndemn şi pe cei care mă aud pe calea undelor, pe cei care conduc şi sunt responsabili de tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră, să citească o carte, care se numeşte Pro-memoria, scrisă de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania. E o carte care ne desluşeşte ce s-a întâmplat cu proprietăţile şi cu credinţa românilor. Să înţelegeţi că noi facem, astăzi, o lecţie de istorie, care, probabil, a fost scoasă din cărţile şi din manualele pe care fiii noştri le au pe băncile şcolii, dar, aşa cum spunea Mitropolitul Bartolomeu, dacă istoria a fost confiscată în şcoli, ea nu poate fi confiscată în biserici, aşa încât măcar noi suntem datori să facem o lecţie de istorie, din când în când...! Nu avem nimic cu nimeni, cu credinţa nimănui şi cu avutul nimănui, dar, în ceea ce ne priveşte, trebuie şi suntem datori şi, în acelaşi timp, responsabili de istoria noastră, de credinţa noastră, de identitatea noastră naţională! Patriarhul Teoctist, în cuvântul înainte la această carte, spune foarte frumos că: „Bunătatea poporului şi toleranţa Ortodoxiei alcătuiesc un bun, cu care noi, românii, ne putem mândri, în înţelesul bun al cuvântului. Dificultatea se naşte atunci când cel de alt neam sau de altă credinţă începe să creadă că virtutea ta e slăbiciune şi că ea poate fi exploatată în beneficiul său. Din păcate, istoria noastră a cunoscut şi astfel de situaţii, iar ele s-au consumat atât în planul naţional, cât şi în cel religios. Au fost momentele în care, deopotrivă, poporul român şi biserica sa au trebuit să adopte poziţii ferme şi să arate că virtutea bunătăţii şi îngăduinţei îşi merită într-adevăr numele, ca una ce izvorăşte din virtus, cuvântul latin care înseamnă tărie. Iar atunci când s-a întâmplat ca virtutea unuia să fie depăşită de dibăcia celuilalt, poporul şi Biserica sa au avut de învăţat un lucru: adu-ţi aminte de relele trecutului nu pentru a urî pe cineva sau a te răzbuna, ci pentru ca ele să nu se mai repete, pentru ca niciodată virtutea bunătăţii tale să nu-şi piardă nimic din propria ei tărie şi să nu mai fie socotită drept slăbiciune!” Aşadar, nu avem nimic cu nimeni, dar bunătatea noastră şi toleranţa noastră, în calitate de români şi de creştini, trebuie tratată ca atare, şi nu socotită drept slăbiciune sau neputinţă!

Eu însumi, ca reprezentant al unei mânăstiri din Transilvania, am fost târât, vreme de cinci ani, în procese civile, de rectificare a cărţii funciare. Am reprezentat mânăstirea, respectiv Biserica şi Arhiepiscopia noastră şi, dacă vreţi, Statul Român, pentru că eram trei în culpă: mânăstirea, Arhiepiscopia, respectiv, Biserica, şi Statul Român. Acţiunea juridică s-a îndreptat împotriva a trei instituţii, vă puteţi închipui cum se tratează, şi astăzi, aceste lucruri! Vă încredinţez că vă vorbesc dintr-o experienţă deloc uşoară, ba chiar foarte dureroasă: în instanţă mi s-a spus că nu am ce căuta acolo cu cartea de istorie!

Vă spun aceasta, pentru că generalul Bukow a distrus trei sute de biserici şi mânăstiri, dar nu le-a reconstruit! În 1760, când a venit el în Transilvania, a făcut un recensământ şi a descoperit că românii nu sunt catolici, ci au rămas ortodocşi, chiar dacă pe hârtie erau trecuţi, fără să ştie ei, la catolicism! Acest recensământ este publicat, îl puteţi găsi. Dar, generalul Bukov a mai descoperit ceva: că bisericile româneşti nu mai erau ale ortodocşilor, ci erau ale catolicilor şi că preoţii, care slujeau în ele, nu mai erau ortodocşi, erau catolici, greco-catolici. În datele acestui recensământ, publicat, puteţi vedea că toate proprietăţile Bisericii erau catolice, inclusiv preoţii care slujeau în ele, dar credincioşii români erau ortodocşi şi, pe ici, pe colo, mai aveau câte un preot ortodox, şi acela prigonit. De aceea a dărâmat bisericile! Bisericile respective nu au fost translatate din Occident la noi, proprietăţile respective nu au fost translatate din Occident la noi, ci ne-au fost furate!!! Cartea aceasta ne spune că aceste proprietăţi ni se fură mai departe şi trebuie să luăm aminte.

Trecând la partea a doua a cuvântului nostru, să vorbim despre sentimentul naţional, pentru că sfinţii pe care îi prăznuim astăzi sunt români. Este foarte important pentru noi şi, în acelaşi timp, dătător de o nădejde mare, că Dumnezeu, datorită mijlocirii sfinţilor neamului nostru, o să ne poarte de grijă pe mai departe, aşa cum ştie El şi cum, probabil nici măcar nu intuim, pentru că noi trăim o stare de neputinţă, nu putem face nimic. Nădăjduim că, prin mijlocirea lor, Dumnezeu va avea milă de poporul nostru.

Să trec la cele duhovniceşti: astăzi este sărbătoare religioasă şi suntem chiar la mijlocul Sfintei Liturghii. Aţi auzit, în Evanghelia care s-a citit, că „Oricine va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului, va fi iertat; dar cel ce va blasfemia împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat”, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie! Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt? Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt trei, în antiteză cu cele trei virtuţi cardinale: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Primul păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, este necredinţa sau lepădarea de credinţa cea dreaptă. Observaţi de ce păcat au încercat să se izbăvească creştinii ortodocşi români din Transilvania, strămoşii noştri, la început de secol XVIII? De aceea nu au trecut la catolicism şi nu s-au lepădat de credinţa cea adevărată, fiindcă au ştiut că păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, că nu vor fi iertaţi de Dumnezeu şi nici de istorie.

Al doilea păcat împotriva Duhului Sfânt este ura faţă de Dumnezeu. Dacă observaţi bine, ordinea lor nu este aleatorie: lepădarea de credinţă este mai mare decât ura faţă de Dumnezeu! Ura faţă de Dumnezeu înseamnă să fii împotriva lui Dumnezeu şi să te lupţi cu El! Dar se pare că lepădarea de credinţă şi necredinţa sunt mai mari decât ura. V-am vorbit, acum câteva săptămâni, din faţa acestui sfânt altar, despre un oarecare, din Parlamentul României, care nu a vrut să jure pe Sfânta Scriptură, când şi-a preluat mandatul de deputat, care luptă împotriva lui Dumnezeu pe faţă, care reuşeşte să atragă un Parlament întreg împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, impunând legi imorale şi necreştine...!

Al treilea păcat împotriva Duhului Sfânt este deznădejdea sau încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu. Deznădejdea este o boală a omului contemporan, este, dacă vreţi, maladia neamului omenesc! Ştiţi prea bine că depresia şi bolile psihice sunt, astăzi, în top, la nivel mondial! Nu mai este nici SIDA, nu mai este nici cancerul, nu mai sunt altele...! Pe primul loc este depresia, care izvorăşte din deznădejde şi care a ajuns să fie patologică, pentru că este un păcat împotriva Duhului Sfânt, un păcat care nu se iartă, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie!

Acestea fiind zise, să luăm aminte! În primul rând, să nu ne uităm istoria, ci să ne străduim să o cunoaştem, ca să nu repetăm greşelile înaintaşilor noştri şi să nu-i lăsăm, pe cei străini de neam şi de credinţă, să ne distrugă. În al doilea rând, să-i cinstim pe Sfinţii noştri români, fiindcă ei sunt nădejdea vie în faţa lui Dumnezeu că nu vom pieri, ca neam, de pe faţa pământului! Mitropolitul Bartolomeu obişnuia să spună, cu ocazia acestei sărbători, că noi stăm în faţa sfinţilor, iar sfinţii stau în faţa lui Dumnezeu, de-aceea nădăjduim ca, dacă vom rămâne în faţa sfinţilor români şi ei sunt în faţa lui Dumnezeu, neamul nostru să nu piară! În al treilea rând, să luaţi aminte la cuvântul evanghelic de astăzi, care ne învaţă că păcatele împotriva Duhului Sfânt – necredinţa sau lepădarea de credinţa cea dreaptă, ura împotriva lui Dumnezeu şi deznădejdea – nu se iartă nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Amin!

^[1] Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Ardeleni, Catedrala Mitropolitană, Cluj‑Napoca, jud. Cluj, 21 octombrie 2013.