Sfânta Cuvioasă Parascheva (II)[1]

Maica noastră Parascheva ne-a chemat, astăzi, la Mânăstirea şi, respectiv, în Parohia de la Feleacu, arătându-ne în ce fel trebuie să ne trăim viaţa pământească, pentru ca să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor şi pentru ca să ne împlinim ca oameni, atât pe acest pământ, cât mai ales în Împărăţia lui Dumnezeu.

Chemarea Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva merită o atenţie extraordinară, pentru că, mergând la biserică încă de copilă, ea a înţeles cuvântul delicat al Mântuitorului Hristos, care spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23). Acest îndemn dumnezeiesc a avut o rezonanţă deosebită în inima ei de copil, căci avea, probabil, în jur de zece ani, când l-a auzit şi a decis ca, din acel moment, să nu mai trăiască pentru ea însăşi. După Sfânta Liturghie, Parascheva a ieşit din biserică, şi-a împărţit hainele la săraci şi a plecat acasă, cu dorul de a-I urma lui Dumnezeu, aşa cum îşi doreşte El. Au trecut zile şi a repetat milostenia, spre surprinderea şi îngrijorarea părinţilor. De câte ori pleca la biserică, de atâtea ori copila îşi împărţea săracilor hainele şi tot ce avea, păstrând pentru sine doar dorul de a se dărui total lui Dumnezeu. Văzând această atitudine, părinţii şi-au dat seama ce urma să se întâmple şi doreau să o căsătorească cât de curând. Cuvioasa Parascheva le-a luat-o, însă, înainte şi a fugit de la casa părintească. A renunţat la o viaţă plină de huzur şi s-a dus în locuri pustii, ca să se nevoiască, pentru mirele ei, Iisus Hristos. Hagiografii spun că, după ce s-a închinat la bisericile celebre din Constantinopol, Parascheva a ajuns şi la Locurile Sfinte, pentru că şi-a dorit să se nevoiască în preajma Ierusalimului, aşa cum au făcut-o Sfântul Ioan Botezătorul şi Maria Egipteanca. Cei doi, Sfântul Ioan Botezătorul şi Cuvioasa Maria Egipteanca, au fost idealurile ei, în ceea ce priveşte împlinirea umanului în viaţa monahală. Pe când Cuvioasa se nevoia în Pustiul Iordanului, nu după multă vreme, Dumnezeu i-a trimis un gând sau, mai degrabă, o poruncă: să se întoarcă la casa părintească – avea abia 25 de ani...! – pentru că sfârşitul ei este aproape şi trupul ei trebuie să fie dat pământului natal. Ea s-a întors, ascultând de această poruncă dumnezeiască. Fără să o cunoască nimeni, a continuat, pe mai departe, să fie milostivă faţă de cei săraci. Şi-a dat duhul chiar la porţile casei părinteşti, fără să ştie nici măcar rudele ei apropiate cine este. A fost înmormântată ca un om sărac, la marginea mării, unde, peste câţiva ani, s-a întâmplat să fie îngropat şi un ostaş, adus de valuri. Când l-au îngropat pe ostaş, s-a descoperit faptul că Sfânta Cuvioasă Parascheva avea trupul neputrezit şi binemirositor, dar nu au luat în seamă acest lucru, deşi de faţă era şi un pustnic, punându-l pe înecat în acelaşi mormânt împreună cu ea. Nici Dumnezeu nu a lăsat aceasta şi nici ea nu a răbdat, astfel încât, li s-a arătat în vis câtorva credincioşi, cărora le-a poruncit să o dezgroape şi să o mute, pentru că nu poate răbda prezenţa trupului rău mirositor. După mai multe astfel de insistenţe ale Cuvioasei Parascheva, credincioşii respectivi, dimpreună cu preotul satului au dezgropat-o, au dus-o în biserica parohială, unde au cinstit-o cum se cuvine şi unde a stat multă vreme, făcând numeroase minuni.

Periplul moaştelor ei a fost deosebit. Din cauza faptului că Balcanii, inclusiv Constantinopolul, au căzut în mâinile turcilor, trupul neputrezit al Cuvioasei a fost strămutat în mai multe locuri, pentru a fi ferit de profanare. În cele din urmă, a ajuns şi pe mâna turcilor, iar ei au făcut negoţ cu el, aşa cum au făcut cu multe moaşte, din acele vremuri, dar şi cu icoane făcătoare de minuni. Nefiind creştini, turcii nu aveau cultul sfinţilor, cu atât mai puţin al icoanelor, dar cunoşteau valoarea lor în lumea creştină, drept care au făcut negoţ cu trupurile sfinţilor şi cu icoanele făcătoare de minuni. În felul acesta, Sfânta Cuvioasă Parascheva a ajuns pe pământul ţării noastre, unde a rămas definitiv, sperăm, până la sfârşitul veacurilor. Domnitorul Vasile Lupu a achitat datoriile pe mai mulţi ani, pe care Patriarhia de Constantinopol le avea faţă de turci, iar, în schimb, a primit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Aceasta se întâmpla în anul 1641, când Sfânta Cuvioasă Parascheva a binevoit să ajungă pe pământul ţării noastre, respectiv la Iaşi, de unde, până astăzi, revarsă din harul de a face minuni, pe care Dumnezeu i l-a dat, pentru cei care aleargă, cu credinţă, să se închină şi să se roagă ei!

Am spus că nădăjduiesc să se întâmple acest lucru până la sfârşitul veacurilor! De ce? Pentru că, aşa cum spuneam, vorbind despre viaţa ei, la un moment dat, atunci când a fost înmormântată pe malul mării, nu a suportat să stea în apropierea unui trup rău mirositor, ceea ce înseamnă că ea n-o să stea niciodată alături de cei care sunt oameni păcătoşi, care nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Sunt multe mărturii, din Sfântul Munte de pildă, care vorbesc despre icoanele făcătoare de minuni, în special despre icoana de la Mânăstirea Iviron, care va pleca de acolo, la sfârşitul lumii. Icoana de la Mânăstirea Iviron a venit pe apă, din Constantinopol, a fost primită de călugări, în chip minunat, şi aşezată în mânăstire, dar există o prorocie că, în momentul în care Sfântul Munte nu îşi va îndeplini rostul duhovnicesc şi când se va apropia sfârşitul lumii, Icoana de la Iviron va pleca, aşa cum a venit, pe apă. Această prorocie o au în vedere călugării din Sfântul Munte şi se străduiesc, pe cât le stă în putere, să ducă o viaţă duhovnicească pe măsură, să nu o supere pe Maica Domnului, ca să nu plece de la ei. Insistenţele Comunităţii Europene sunt ca Sfântul Munte să îşi deschidă porţile şi pentru păgâni, şi pentru femei, pentru că, aşa cum bine ştiţi, în Athos au voie să ajungă doar bărbaţii, iar aceştia, doar dacă sunt creştini şi ortodocşi. Din nefericire, încet, încet, au început să pătrundă aici şi alte culte religioase, în vizită, bineînţeles, nu numai ortodocşi! Încet, încet, au început să pătrundă aici şi necreştini şi se doreşte ca, aşa cum spuneam, în cele din urmă, să intre şi femeile. Or, la un moment dat, când a îndrăznit o anume împărăteasă să intre, peste consemn, în Sfântul Munte Athos, Maica Domnului a spus tuturor monahilor că ea este Stăpâna Sfântului Munte şi singura femeie care are dreptul să locuiască împreună cu monahii! În acest sens, mă gândesc şi la Sfânta Cuvioasă Parascheva, care, probabil, ca semn al apropierii sfârşitului acestei lumi, va pleca de la noi, aşa cum a plecat de la Ierusalim la casa părintească, ascultând de porunca lui Dumnezeu.

Noi, românii, am adoptat-o pe Sfânta Parascheva şi o socotim ca fiind un sfânt român, unul dintre ai noştri. Este foarte important să reţinem acest lucru! Comuniunea pe care sfinţii o au cu noi, creştinii, este o comuniune care se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, pe ascultarea cuvântului evanghelic, inclusiv a cuvântului care a determinat-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva să renunţe la viaţa lumească şi să se călugărească. Comuniunea cu sfinţii înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Comuniunea cu sfinţii înseamnă o viaţă dusă asemenea lor. Comuniunea cu sfinţii înseamnă lupta pe care noi, creştinii, trebuie să o ducem, dimpreună cu ei, care au reuşit să izbândească împotriva diavolului, a trupului şi a duhului stăpânitor al acestui veac, al lumii de azi.

Sfinţii sunt oamenii care au reuşit să împlinească şi să fie ceea ce Dumnezeu doreşte de la fiecare dintre noi! Ei au fost oameni ca noi, aşa cum prea bine ştim. De aceea, hagiografii au consemnat vieţile lor, de aceea îi pictăm în biserici, de aceea s-au alcătuit slujbe în cinstea lor şi s-au pus zile de pomenire, ca să le imităm viaţa şi să ne încredinţăm că este posibil ca şi noi, la rându-ne, să ne sfinţim existenţa, în aşa măsură încât să ajungem sfinţi. Iată un lucru pe care îl doreşte Dumnezeu de la om!

Este îngrijorător faptul că opţiunea pentru viaţa duhovnicească este din ce în ce mai slabă, că oamenii îl caută din ce în ce mai puţin pe Dumnezeu şi Biserica Lui şi că, prin aceasta, dovedesc că nu îşi doresc o viaţă sfântă, duhovnicească şi înaltă, aşa cum au dus-o sfinţii, aşa cum a dus-o Sfânta Cuvioasă Parascheva, pe care Biserica noastră o pomeneşte astăzi! Aceasta trebuie să ne îngrijoreze şi pe noi, cei care venim la biserică şi care ne străduim să ducem o viaţă creştină, împlinind poruncile lui Dumnezeu. De ce trebuie să ne îngrijoreze? Pentru că, dincolo de aceste ziduri, sunt foarte mulţi oameni care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, care nu Îl slujesc şi nu Îi împlinesc poruncile, care nu doresc o viaţă sfântă, care sunt la marginea prăpastiei şi care, încă din această lume, trăiesc iadul! Oamenii respectivi nu sunt străini de noi: sunt rudele noastre după trup, pot fi chiar copiii noştri, fraţii noştri, părinţii noştri, rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate. Oricum, sunt oameni ca noi şi, dacă sunt oameni ca noi, aceasta înseamnă că avem datorii faţă de ei şi-atunci viaţa noastră din Biserică, pe care o ducem aşa cum putem fiecare, trebuie să ne responsabilizeze şi în ceea ce-i priveşte pe oamenii care trăiesc în afara Bisericii! Noi, cei ce suntem prezenţi în Biserică şi trăim efectiv viaţa ei, suntem datori şi faţă de oamenii care nu trăiesc în Biserică. Sigur că, prin cuvânt, nu putem face foarte multe, mai ales în familia noastră sau în comunitatea restrânsă în care trăim! În general, oamenii nu acceptă să se vorbească nimic despre Dumnezeu, iar, dacă îndrăznim să vorbim ceva despre Dumnezeu, atunci ei ne batjocoresc, ne ironizează şi ne pun la punct, astfel încât să tăcem şi să schimbăm subiectul!

Oamenii nu îşi doresc să audă nimic despre Dumnezeu, cu atât mai puţin despre poruncile Lui! Deci, deşi Sfânta Scriptură ne încredinţează de faptul că „credinţa vine din ceea ce se aude” (Rm 10, 17), totuşi noi putem face foarte puţin prin cuvânt! Cel mai mult, în vremurile pe care le trăim, rodeşte însăşi viaţa noastră, exemplul vieţii noastre, aşa cum a fost şi în cazul Cuvioasei Parascheva, aceasta pe lângă puterea rugăciunii, care niciodată nu rămâne neascultată de Dumnezeu. Rugăciunea, dintotdeauna şi pentru totdeauna, va face minuni, şi cu cei necredincioşi şi răi, şi cu cei neascultători, şi cu cei care nu Îl au pe Dumnezeu! Să ştiţi că oamenii din lume trăiesc în întuneric, mai mult din neştiinţă şi din indiferenţă. În realitate, întunericul care a cuprins această lume este o povară teribilă, iar oamenii caută să iasă la lumină, adâncindu-se într-un întuneric şi mai adânc! Ca să înţelegeţi lucrul acesta, uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că oamenii caută odihna şi o găsesc în distracţii, care, cele mai multe, sunt păcate, şi nu păcate mici. Deci, oamenii caută odihna, o află în distracţii, care, în realitate, sunt păcate, apoi îşi dau seama, în cele din urmă, că nu au găsit-o. Oamenii caută pacea şi o proclamă, dar războaiele dintre ei nu au încetat; ei duc războaie neîncetate şi se pregătesc pentru război, în permanenţă, dar proclamă pacea şi o caută...!?

Iată, aşadar, doar două lucruri: odihna, pe care omul o caută în păcat şi pe care nu o poate găsi decât în Dumnezeu, şi pacea, pe care omul o căută în războaie şi în arme, dar pe care nu o poate găsi decât în Dumnezeu. Or, ne spune Mântuitorul, peste veacuri, că: „Eu sunt pacea lumii!”, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6), precum şi „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Mt 11, 29). Sfinţii au înţeles acestea şi nu au ţinut cont de nimic altceva...! Iată, Sfânta Cuvioasă Parascheva nu a ţinut cont nici măcar de părinţii ei, cel puţin în aparenţă. Ceea ce s-a întâmplat cu ea, acum o mie de ani, când a plecat de la casa părintească, se mai întâmplă, adesea, şi în lumea noastră. Încă mai sunt tineri, puţini, e adevărat, care optează pentru viaţa monahală, adică îşi doresc să-şi petreacă toată viaţa lor în mânăstire, dăruindu-se lui Dumnezeu, dar nu sunt înţeleşi nici măcar de părinţii lor, aşa cum nu a fost înţeleasă Cuvioasa Parascheva. Foarte rar se întâmplă să se găsească părinţi după trup, care, nu să înţeleagă, dar măcar să accepte opţiunea fiilor lor, de a-şi duce viaţa întreagă într-o mânăstire. De obicei, alegerea este considerată o tragedie şi se trăieşte ca o tragedie.

Să luăm aminte! Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a dăruit total lui Dumnezeu, oferindu-şi Lui cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Gândiţi-vă, e vorba de perioada dintre cincisprezece şi douăzeci şi şapte de ani, când ea şi-a aflat obştescul sfârşit. Gândiţi-vă în comparaţie, de pildă, cu Maria Egipteanca, cât de înalt a reuşit să îşi trăiască viaţa! De ce Îi dăruim lui Dumnezeu neputinţele noastre? De ce Îi dăruim lui Dumnezeu bătrâneţile noastre? De ce Îi dăruim lui Dumnezeu bolile noastre? De ce să nu Îi dăruim lui Dumnezeu ce avem mai bun: anii tinereţii, puterea vârstei, o inimă neîntinată şi neprihănită?! De ce să nu I le dăruim lui Dumnezeu pe acestea?! De ce amânăm la nesfârşit şi ajungem, în cele din urmă, să nu avem ce să Îi dăruim lui Dumnezeu? Ce să Îi dăruim noi lui Dumnezeu, când ne uităm în urmă? O viaţă plină de păcat?! Ce să Îi dăruim noi lui Dumnezeu? O inimă întinată cu atâtea fărădelegi?! Ce să Îi dăruim lui Dumnezeu? Nişte braţe obosite, care nu mai pot lucra şi nu se mai pot osteni, aşa cum au făcut-o cele ale nevoitorilor, ale sfinţilor, ale cuvioşilor?

Să nu întârziem, ci să dăruim lui Dumnezeu din ceea ce mai avem, din resursele care încă mai sunt în fiinţa noastră! Este important şi vă îndemn să faceţi acest lucru! Clipa de faţă este a noastră. Clipa următoare şi, mai ales, ziua de mâine nu sunt ale noastre! Şi, dacă este aşa, atunci să devenim mai conştienţi că viaţa noastră se iroseşte, iar Dumnezeu, Care îndelung rabdă, nu va răbda până în sfârşit, pentru că, aşa cum cunoaştem din Sfintele Scripturi, sfârşitul tot va veni, fie că va veni sfârşitul nostru personal, fie că va veni sfârşitul acestei lumi!

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înţelegem chemarea Lui, care a determinat-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva să îşi dăruiască întreaga ei viaţă, în deplinătatea capacităţii mintale, a sentimentelor, a forţei, inclusiv fizice, dar mai ales spirituale, pe toate punându-le în slujba lui Dumnezeu. Să fie acesta un ideal şi pentru noi, toţi cei care Îl iubim pe Dumnezeu şi încercăm să Îi slujim Lui. Amin!

^[1] Predică la Sărbătoarea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, Sfânta Mânăstire „Sfânta Troiță”, Feleacu, jud. Cluj, 14 octombrie 2013.