Sfânta Cuvioasă Parascheva (I)[1]
Iar unul din farisei L-a rugat să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă.
Şi iată că era în cetate o femeie păcătoasă; şi aflând că El stă la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând a’nceput să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi-I săruta picioarele şi le ungea cu mir.
Şi văzând fariseul care-L chemase, şi-a zis în sine: „Dacă acesta ar fi profet, ar şti cine este şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de el, că este păcătoasă...”. Şi răspunzând Iisus, i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva”. Iar el I-a zis: „Spune, învăţătorule!” „Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Răspunzând Simon, a zis: „Cred că acela căruia i-a iertat mai mult”. Iar El i-a zis: „Drept ai judecat”.
Şi întorcându-Se către femeie, i-a zis lui Simon: „O vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi cu părul capului ei le-a şters. Tu sărutare nu mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n’a încetat să-Mi sărute picioarele. Tu cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit. Iar cui i se iartă puţin, puţin iubeşte.” Şi i-a zis ei: „Iertate îţi sunt păcatele!”
Şi cei ce şedeau împreună la masă au început să zică în sinea lor: „Cine este acesta, care şi iartă păcate?” Şi i-a spus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”
(Lc 7, 36-50)
Este extraordinar faptul că Biserica a rânduit ca, la prăznuirea Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, o fecioară neprihănită, să se citească Evanghelia femeii păcătoase!
După cum aflăm din sinaxare, din proloage, la vârsta de zece ani, Sfânta Parascheva a auzit şi a împlinit cuvântul Mântuitorului Hristos, care spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23). Ea şi-a trăit viaţa în curăţie, în rugăciune şi nevoinţă, călugărindu-se. După un pelerinaj la Locurile Sfinte, s-a întors în patria natală şi s-a implicat în viaţa socială, ajutându-i pe cei săraci. S-a mutat la Domnul la o vârstă tânără, la numai douăzeci şi şapte de ani, într-o stare de deplină curăţie şi cuminţenie.
De ziua pomenirii ei, s-a rânduit de Biserica noastră ca să se citească, la Sfânta Liturghie, o pericopă evanghelică, unde se vorbeşte despre o femeie păcătoasă, şi nu despre o femeie cuvioasă. Este vorba despre o femeie păcătoasă, care, aflând că Hristos este în casa cuiva, s-a dus acolo, s-a aruncat la picioarele Lui şi a început să-şi plângă păcatele, spălând picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei, ştergându-I-le cu părul capului ei, sărutându-I-le şi ungându-I-le cu mir. Este evident că această femeie păcătoasă este tocmai opusul Sfintei Cuvioase Parascheva, care a fost o fiinţă cu totul şi cu totul deosebită şi cu o viaţă fără de prihană. Pentru gazda care L-a primit pe Mântuitorul Hristos şi pentru toţi cei care erau de faţă, gestul ei a fost o sminteală. Toţi au judecat în sine că Omul acesta, dacă ar fi drept, ar şti că femeia care se atinge de El este o păcătoasă. Poate fi sminteală şi pentru noi, cei de astăzi, faptul că, în ziua prăznuirii unei Sfinte Cuvioase, s-a rânduit de Biserică să se citească, la Sfânta Liturghie, o Evanghelie despre o femeie păcătoasă. Care este explicaţia? Logica constă în faptul că în ambele, deci atât în Sfânta Cuvioasă Parascheva, cât şi în păcătoasa care s-a pocăit, avem imaginea Bisericii ca o comunitate de credincioşi. Biserică înseamnă comunitate: nu înţelegem prin ea numai zidurile care o înfăţişează, cât mai ales oamenii care sunt înlăuntrul acestor ziduri.
În acest sens, un cuvânt al unui sfânt părinte ne învaţă că Biserica este fecioară neprihănită, dar şi desfrânată pocăită. Noi, toţi credincioşii Bisericii, care formăm Trupul lui Hristos, fiecare în parte avem o personalitate. Personalitatea este determinată de faptele noastre, de ceea ce facem, de ceea ce gândim, de ceea ce zicem, de tot ceea ce însemnăm, atât pentru noi înşine, cât şi pentru comunitatea din care facem parte. În Biserică sunt oameni de toate categoriile. Aşa cum sunt şi bărbaţi, şi femei, şi copii, aşa cum sunt şi tineri, şi bătrâni, tot aşa, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, viaţa spirituală, fiecare în parte este la un anumit nivel: unii la un nivel mai înalt, mai duhovnicesc, iar alţii, mai puţin. Dar, fiecare dintre cei care cercetează Sfânta Biserică şi care face parte din comunitatea Bisericii, fiecare se străduieşte, în limitele personalităţii sale, să facă voia lui Dumnezeu. Fiecare, potrivit puterii lui, se străduieşte să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, dorind să se mântuiască, adică să devină moştean al Împărăţiei Cerurilor. De aceea, Biserica ne înfăţişează astăzi două persoane, cu două vieţi diferite, dar care au atins acelaşi ţel. De altfel, calendarul Bisericii îi cuprinde laolaltă şi pe cei care au dus viaţă cuvioasă, în pustie, în nevoinţă, dar şi pe cei care au fost păcătoşi sau chiar mari păcătoşi, pe cei care au fost tâlhari, desfrânaţi şi criminali, dar care s-au pocăit şi au ajuns sfinţi.
Cuvântul pe care Cuvioasa Parascheva l-a auzit, încă de la vârsta de 10 ani – „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” – este valabil pentru cei care se afierosesc, adică se dăruiesc total Bisericii, lui Hristos, lui Dumnezeu, aşa cum sunt monahii, dar este valabil şi pentru tot creştinul botezat în numele Sfintei Treimi, pentru că tot creştinul botezat este dator să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos.
Imaginea acestor realităţi este Parohia şi Mânăstirea Feleacului. Este extraordinar ce bine se îmbină, în această comunitate, atât viaţa de mânăstire, cât şi cea parohială! Înţelepciunea Bisericii, în ceea priveşte praznicele, de care ne bucurăm de fiecare dată – aşa cum este praznicul de astăzi, al Cuvioasei Parascheva – lucrează şi în viaţa noastră de zi cu zi. Înţelepciunea Bisericii s-a resimţit şi în această parohie, acum aproape douăzeci de ani, când s-a rânduit ca paroh un părinte călugăr, care să fie, în acelaşi timp, şi stareţ. De aceea, pe lângă gândul duhovnicesc pe care vi l-am spus mai înainte, adaug şi încurajarea că, în Biserică, îşi găsesc loc, în acelaşi timp, şi oamenii cuvioşi, care se străduiesc, încă din fragedă copilărie sau tinereţe, să ducă o viaţă duhovnicească, dar îşi găseşte loc şi tot omul care-L caută pe Dumnezeu, tot omul care se pocăieşte de păcatele sale, tot omul care, în limitele sau posibilităţile lui, atât spirituale cât şi materiale, se străduieşte să devină moştean al Împărăţiei Cerurilor, să se mântuiască.
Poate că definiţia pe care am folosit-o vi se pare smintitoare, pentru că mulţi se smintesc, atunci când un credincios, şi mai ales un slujitor al Bisericii, călugăr sau preot, păcătuieşte. Vedeţi cât de mare este sminteala în lume! Auzim adesea: aceasta este Biserica Ortodoxă, iată ce se întâmplă în Biserică! Dar nimeni nu se gândeşte că totul se rezumă la un om, care se luptă, în această lume, cu patimile, cu ispitele, cu greutăţile, iar lupta lui reuşeşte şi nu reuşeşte. Şi mă întorc la definiţia pe care v-am spus-o şi care nu este de la mine, ci de la un sfânt părinte: Biserica înseamnă şi fecioară neprihănită, dar şi desfrânată pocăită.
Închei prin a vă felicita pe dumneavoastră, credincioşii acestei parohii, pe toţi cei care aţi contribuit şi contribuiţi, de câţiva ani buni, la ctitorirea sau rectitorirea acestei mânăstiri, dar şi la restaurarea bisericii ştefaniene. Din anul trecut, de când am fost hram, se observă realizări importante. De-aceea, vă felicit din tot sufletul, în numele Centrului Eparhial, în primul rând al Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, pe care îl reprezentăm, eu, în calitate de exarh al mânăstirilor şi slujitor al Centrului Eparhial, dimpreună cu părintele diacon, care ne-a ajutat pe toţi să ne rugăm, prin vocea şi slujirea lui. Părintele diacon Daniel Frumos este administratorul Seminarului Teologic din Cluj-Napoca, din cadrul Centrului nostru Eparhial. În acelaşi timp, îl felicit pe părintele stareţ Alexandru Ghenţ, care este chivernisitorul obolului şi al bunăvoinţei dumneavoastră, pentru că orice daruri sau donaţii, dacă nu sunt chivernisite cum trebuie sau administrate corect, nu duc la rezultate aşa de frumoase cum le vedem, an de an, adăugându-se în acest sfânt locaş, în această parohie şi în această sfântă mânăstire. Amin!
[1] Predică la Sărbătoarea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, Sfânta Mânăstire „Sfânta Troiță”, Feleacu, jud. Cluj, 14 octombrie 2010.