Zis-a un bătrân: „Nu se cade călugărului a se griji de pometuri dese, sau de izvoare bine curgătoare, sau de grădini având toate verdeţurile, sau de case împodobite. Să nu fie precupeţ, nici să-şi îndeletnicească mintea sa în turme de oi şi cirezi de boi. Mai vârtos să aibă viaţa cea cu tăcere îngerească şi neîncetată cuvântare de mărire şi mulţumită lui Dumnezeu. Calea vieţii acesteia să fie streină şi depărtată de toată dragostea cea trupească. Iar de se va slăvi şi se va lipi de lucrurile cele trupeşti, nu poate fi drag lui Dumnezeu, nici poate să scape de defăimările oamenilor, că-l cheamă gâlcevile pentru moşii, pentru răzoare, pentru hotare, pentru case împodobite, pentru grădini, pentru stăpâniri şi pentru toate unele ca acestea se tulbură, făcându-se rob turmelor şi se îngrijeşte pentru lipsuri de grădini, de vii şi pofteşte a şi le câştiga. Aşa totdeauna se tulbură de multe gâlcevi şi certurile cel de-a pururea pe stăpân a-l chema în ajutor, să-şi împlinească voia. Şi, ce folos este din aceasta călugărului celui ce s-a lepădat de lume însă iar se încurcă cu lucrurile lumeşti? Precum zice apostolul: «Nimeni ostaş fiind, nu se leagă cu lucrurile lumeşti ca să fie plăcut voievodului» [2 Tim 2, 4]. Să lăsăm, dar, de acum răul nărav al iubirii de argint şi toate cele ce îneacă mintea noastră şi o prăpădesc şi cele ce pogoară sufletul nostru în fundul iadului, să dezlegăm sarcina păcatelor, ca astfel şi mintea noastră, ca un cârmaci ce se învaţă cu gândurile, să poată ajunge cu bună tăcere la liman”..

->