Erau doi fraţi, care trăiau împreună în pustie, iar unul din ei când îşi aducea aminte de judecata lui Dumnezeu, de multe ori fugea, se depărta şi se ascundea în pustie, iar celălalt frate ieşea după dânsul căutându-l până îl găsea şi îi zicea: „Pentru ce, frate, fugi aşa şi te ascunzi în pustie? Oare tu singur ai făcut păcatele a toată lumea?” Iar el răspundea, zicând: „Apoi eu nu ştiu, frate, că mi s-au iertat mie greşalele? Adevărat: ştiu, că mi s-au iertat. Însă osteneala aceasta o fac, fugind şi ascunzându-mă în pustie, pentru ca să nu văd în ziua judecăţii pe cei ce mă vor judeca”..

->