S-a făcut odată sobor în Schit pentru un frate care a greşit. Şi părinţii grăiau, iar avva Pior tăcea. Mai pe urmă, sculându-se, a ieşit. Şi luând un sac, l-a umplut cu nisip şi îl purta pe umărul lui. Şi punând într-o traistă puţin nisip, o purta pe piept. Întrebat fiind de părinţi ce înseamnă aceasta, a zis: „Acest sac care are nisipul cel mult, sunt greşelile mele – căci multe sunt – şi le-am lăsat dinapoia mea ca să nu simt durere pentru ele şi să plâng. Iar acestea mici sunt ale fratelui meu, înaintea mea şi cu acestea mă îndeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc dinaintea mea şi să port grijă de ele şi să mă rog lui Dumnezeu ca să mi le ierte”. Şi [În altele, sculându-se] auzind părinţii, au zis: „Cu adevărat aceasta este calea mântuirii”..