Au povestit ucenicii lui avva Visarion pentru viaţa lui: „Aşa a fost, ca una din păsările cele din văzduh, sau din peşti, sau din jivinile cele de pe uscat, fără tulburare şi fără grijă de casă, nici poftă de vreun loc n-a stăpânit sufletul lui, nici săturare de bucate, nici agonisire de avere, nici puterea de cărţi ci cu totul s-a arătat desăvârşit, slobod de patimile trupului, cu nădejdea celor viitoare hrănindu-se şi cu întărirea credinţei şi sprijinindu-se, răbda ca un rob aici şi acolo, în ger şi în golătate petrecând, de văpaia soarelui arzându-se, fără de acoperemânt fiind totdeauna. Trăind prin prăpăstiile pustiilor, ca un rătăcit şi prin lăţimile cele nelocuite ale nisipurilor de multe ori, ca printr-un noian umblând. Iar de s-ar fi întâmplat să vină la vreun loc, unde îşi au călugării viaţa cea de obşte, afară de uşă şezând, plângea. Şi ca unul ce s-ar fi aruncat afară de mare din vreo spargere de corabie, se văieta. Apoi ieşind vreunul din fraţi, de-l găsea şezând ca pe un cerşetor din săracii cei din lume, jalnic îl întreba, zicând: «Ce plângi omule? De ai trebuinţă de ceva din cele de nevoie, din câte ne este nouă cu putinţă, vei lua, numai intră înăuntru de mănâncă cu noi la masă, ca să dobândeşti mângâiere». Iar el răspunde, că nu poate să rămână sub acoperământ, până ce nu va afla avuţia casei sale, zicând că a pierdut multă bogăţie prin multe feluri de pricini. Că şi în tâlhari de mare am căzut, zicea el şi spargere de corabie am pătimit şi din neamul meu cel bun am căzut, necinstit din cinstit făcându-mă. Iar acela, din cuvintele lui umilindu-se, intrând şi luând pâine, îi da zicând: «Ia aceasta, părinte, iar celelalte: moşie, neam şi bogăţia care ai zis, ţi le va da Dumnezeu». Iar el încă mai mult jelindu-se; striga zicând: «Nu ştiu, de voi putea afla cele ce am pierdut. Dar mai multă bucurie îmi va fi mie, primejduindu-mă pururea în fiecare zi spre moarte, neavând odihnă de necazurile mele cele fără număr. Că mi se cade des umblând, rătăcindu-mă să săvârşesc alergarea mea»”.

->