Un om avea trei copii şi lăsându-i în cetate, s-a dus la o mănăstire. Petrecând în mănăstire trei ani, au început să-l supere gândurile, care îi puneau în minte aducerea aminte şi dorinţa de copii şi el se mâhnea pentru dânşii. Nu vestise însă stareţului dintru început că are copii. Aşadar, văzându-l pe el părintele mâhnit, i-a zis: „Ce ai de eşti mâhnit?” Şi i-a povestit părintelui că are trei copii în cetate şi voieşte să-i aducă pe ei la mănăstire. Şi i-a dat voie părintele. Deci, mergând fratele, a aflat că doi dintr-înşii muriseră, iar unul trăia. Luând copilul, s-a întors la mănăstire şi căutându-l pe stareţ, l-a aflat în pitărie şi i-a adus copilul. Părintele, luând copilul, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Apoi a zis tatălui: „Îl iubeşti?” Acesta i-a răspuns: „Da!” Atunci a zis părintele: „Ia-l şi-l aruncă în cuptor, aşa cum arde!” Şi luând acela fiul cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor. Şi s-a făcut îndată văpaia ca rouă şi nu a ars copilul. Iar tatăl lui a primit slavă ca patriarhul Avraam..

->