Povestit-a un ucenic despre stareţul său că timp de douăzeci de ani nu a dormit pe coaste, ci pe scaunul la care lucra, şezând, dormea. Şi în toţi anii aceştia mânca la două zile o dată, sau la patru, sau la cinci. Iar când mânca, avea o mână întinsă la rugăciune, iar cu cealaltă mânca. Şi întrebându-l eu - zice mucenicul - pentru ce făcea aceasta, a răspuns bătrânul: „Judecata lui Dumnezeu am pus-o înaintea ochilor mei şi nu o pot suporta”. Odată ieşind bătrânul şi aflându-mă în curte dormind, a stat deasupra mea şi a plâns şi tânguindu-se zicea: „Oare, unde este gândul acestuia, că doarme fără de grijă!”.

->