Au venit odată şapte fraţi din Alexandria, la avva Macarie, ispitindu-l şi i-au zis: „Spune-ne nouă, părinte, cum să ne mântuim?” Iar bătrânul suspinând le-a zis: „O, fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim”. Atunci ei au zis către dânsul: „Mult dorim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Ce vom face?” Iar bătrânul le-a răspuns: „De sunteţi monahi (adică singuratici); ce căutaţi cu mirenii, sau pentru ce vă duceţi unde petrec mirenii? Cei ce s-au lepădat de lume şi s-au îmbrăcat în cinul cel sfânt dar petrec între mireni, se amăgesc. Căci, în zadar le este toată osteneala şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. De la mirean nimic nu dobândim, decât odihnă trupească. Şi unde este odihnă trupească, acolo frica lui Dumnezeu nu poate locui şi mai ales în monah. Monahul pentru aceasta se cheamă monah, adică singuratic, pentru că noaptea şi ziua vorbeşte cu Dumnezeu şi cugetă numai cele ce sunt ale Lui, nimic având pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii şi zăboveşte cu dânşii vreodată mai mult decât o zi, sau cel mult două, şi asta pentru trebuinţa cea de nevoie şi pentru că nu poate să trăiască altfel, (adică să-şi vândă lucrul mâinilor sale şi să cumpere cele spre trebuinţa sa) trebuie să se întoarcă degrabă şi să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu curat, pentru acele una sau două zile, pe care le-a făcut în lume pentru nevoia firii. Deci, cel ce nu face aşa, ci adeseori merge la mireni, nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte împreună cu ei, nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi cândva, ci necazuri va dobândi din petrecerea cu mirenii. La început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte până ce se va face cunoscut şi-i va ieşi vestea cum că cutare monah este robul lui Dumnezeu. Îndată satana pune în mintea mirenilor să-i aducă toată trebuinţa de vin şi de untdelemn, de aur şi de tot felul, zicând despre dânsul: «Sfântul! Sfântul!» Iar el auzind cuvântul acela, se trufeşte şi începe să şadă cu ei, mâncând şi bând, odihnindu-se şi la cântarea de psalmi sculându-se unde îşi înălţa glasul ca să zică mirenii că cutare monah cântă şi priveghează şi să-l laude. Primind laude, mai mult se trufeşte şi se înalţă. Astfel pleacă de la el cu totul smerenia. Deci, de îi va zice cineva vreun cuvânt aspru, el răspunde mai aspru. Şi aşa mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte în el. Încă şi pofta mai tare se aprinde în el văzând adeseori femei şi copii sau auzind cuvinte lumeşti. Pentru aceea şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte, căci se zice: «Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti a preacurvit cu ea în inima sa» [Mt 5, 28]. Se mai ispiteşte să adune cele de trebuinţă peste an, pentru sine şi pentru cei ce vin la el, după care le îndoieşte spre mai multă părută odihnă a celor ce vin la el. Şi din această pricină adună aur şi argint. Deci nu încetează a adăuga la răutăţile sale, până ce dracii îl vor amăgi desăvârşit, depărtându-l de la Dumnezeu şi aruncându-l în prăpastia iubirii de argint. «Căci iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor» [1 Tim 6, 10], precum a zis apostolul. Şi pe cât este departe cerul de pământ, atât de departe este de slava lui Dumnezeu monahul cel iubitor de argint. Şi nu este răutate mai presus decât răutatea monahului iubitor de argint. Monahul cel ce întâmpină vorbe lumeşti, are trebuinţă de multe rugăciuni ale sfinţilor părinţi căci de nu vor putea ceva puţin să-l folosească pe el, ca acelui ce se aruncă pe sine la moarte, cine îl va ajuta? Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume! De iubeşte cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este cu el. Şi Iacov, fratele Domnului grăieşte: «De se pare cineva că este prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face, căci dragostea lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu» [Iac 4, 4]. Deci, să fugim fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe, că cel ce este muşcat de şarpe, sau moare, sau abia se face sănătos. De folos ne este nouă să avem un război, iar nu multe şi nenumărate. Spuneţi, fraţilor, părinţii noştri unde au dobândit fapta cea bună? În lume sau în pustie? Ştim că în pustia cea neumblată de mireni. Iar noi de suntem în lume, cum vom putea să dobândim fapta cea bună? Căci de nu vom flămânzi şi nu vom înseta şi nu vom pătimi de frig şi de nu ne vom depărta de materiile lumii şi nu vom muri voilor trupului, cum vom fi vii cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia Cerurilor? Ostaşul de nu va lupta în război şi să biruie (după care va lua şi bani), nu se învredniceşte de cinste. Iar noi, mâncând şi bând şi între mireni petrecând, între care am fost şi mai înainte, cum ne vom învrednici de împărăţia Cerurilor? Monahul cel ce are aur, argint, sau materie, nu crede că poate Dumnezeu să-l hrănească, Cel ce hrăneşte şi fiarele şi peştii mării. Şi dacă nu poate să ne dea nouă pâine, nici Împărăţia Lui nu poate să ne-o dea. Aşadar, la ce ne ostenim? Spuneţi-mi fraţilor! Îngerii în cer, aur şi argint grămădesc sau slava lui Dumnezeu? Şi noi, pentru ce ne-am lepădat de lume? Ca iarăşi bani şi materie să adunăm, sau să ne facem îngeri? Oare nu ştiţi că ceata care a căzut din cer se împlineşte cu monahi? Căci aceasta înseamnă chipul nostru îngeresc, după cum zic toţi”..