Doi fraţi oarecare, în vremea prigoanei fiind prinşi, au fost duşi ca să mărturisească şi chinuindu-i i-au pus în temniţă. Dar din ispita diavolească s-a făcut între dânşii oarecare prigonire şi ceartă. Astfel, unul căindu-se, îndată a pus metanie fratelui, zicând: „Poate să se întâmple ca mâine să ne săvârşim. Să lăsăm vrajba ce-o avem unul asupra celuilalt şi să facem binele”. Iar celălalt nu se înmuia. Deci, a doua zi aduşi fiind iarăşi la divan, au fost puşi la chin. Şi cel ce nu a primit pocăinţă, din cea dintâi bântuială s-a biruit. Deci, i-a zis lui dregătorul: „Pentru ce ieri, atâta fiind chinuit, nu te-ai plecat?” Iar el răspunzând, a zis: „Pentru că ieri aveam iubire faţă de fratele meu şi darul lui Dumnezeu mă întărea. Acum ţin pomenire de rău către dânsul şi pentru aceasta m-am golit de mângâierea şi acoperemântul lui Dumnezeu”..

->