Un frate l-a întrebat pe cineva din bătrâni: „Iată, mi se întâmplă să văd un om făcând o faptă şi o spun altuia. Oare nu este aceasta clevetire?” Şi i-a răspuns bătrânul: „De grăieşti cu gând de iubire de clevetire, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, clevetire este, iar de nu este după patimă, eşti slobod. Însă, de nu este clevetire, ca să nu răsară răul, mai bine este să taci”. Deci a zis fratele: „De voi veni către vreun bătrân şi îl voi întreba dacă pot să mă aşez la cutare şi ştie că nu-mi este de folos, ce o să-mi răspundă? De-mi va zice să nu merg, oare nu judecă cu gândul?” „Această isteţime nu o au mulţi. Că de va avea vreo patimă, şi cu patimă va grăi, urând şi prihănind, acela pe sine se vatămă şi nici nu are cuvântul său vreo putere. De folos era să zică, nu ştiu şi să se izbăvească pe sine de patimă. De este slobod de patimă, nu osândeşte pe nimeni ci pe sine învinuindu-se, zice: «Cu adevărat, eu sunt neştiutor şi poate nu îţi este de folos» şi de va fi cel ce întreabă priceput, nu va merge la bărbatul acela pentru care a întrebat, fiindcă nu a zis bătrânul din răutate, ci ca să nu crească răul, adică purtând grijă de mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este cuvântul, să-l încredinţeze pe ascultător, dacă şi acela cu pricepere fiind, îl va primi cu credinţă”..

->