Au fost doi fraţi mari într-o mănăstire de obşte şi s-au învrednicit a vedea un dar oarecare unul către altul. Odată, a ieşit unul într-o zi de vineri afară din mănăstire şi a văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi i-a zis: „Cum de mănânci, frate, aşa devreme, căci este vineri?” Iar de dimineaţă a fost Sfânta Liturghie după obicei şi căutând fratele asupra lui, a văzut darul depărtat de la dânsul şi s-a întristat şi dacă a venit la chilie, i-a zis: „Ce-ai făcut, frate, că n-am văzut darul lui Dumnezeu peste tine?” Iar el i-a răspuns: „Eu nu mă ştiu pe mine nici cu lucrul, nici cu gândul să fi făcut ceva rău”. I-a răspuns fratele: „Nu cumva ai zis cuiva vreun cuvânt?” Şi aducându-şi aminte, a zis: „Ieri l-am văzut pe un frate mâncând afară de chilie din dimineaţă şi i-am zis: «Într-acest ceas mănânci vinerea?» Acesta este păcatul meu, ci te osteneşte cu mine două săptămâni şi să rugăm pe Dumnezeu să-mi ierte păcatele!” Şi aşa au făcut şi după două săptămâni a văzut fratele darul lui Dumnezeu venit peste fratele său şi s-a mântuit mulţumind Domnului..